leechu deveni

kanpai

2009-07-07T10:28:00.000-07:00

sâmbătă, 20 iulie. mă bântuie de dragul de a mă bântui. încă dădeam lupte să-mi ies din carapace prin teste de curaj, iar ziua asta trebuia să fie un test dublu.

prânz: party de adio organizat de profesoara noastră japoneză. după enşpe sesiuni de autoflagelare că am fost o studentă proastă şi n-am ce căuta, m-am trezit la realitate: am fost invitată, e urât dacă nu mă duc, unde mai pui că probabil o să vină puţină lume din acelaşi fals motiv. şi dacă o să fim doar eu şi "tipele care ştiu japoneză", ce? am luat şi eu primul meu 10 la curs practic în 3 ani. ceea ce m-a făcut să mă autoflagelez şi mai tare că am fost o studentă proastă. în fine. şi mi-am mişcat posteriorul, cu morcov cu tot, şi a fost de vis. am mâncat primul meu sushi (ca să aflu că-i zicea norimaki), am întrebat o profă japoneză (alta) unde e gunoiul (în japoneză!), am socializat cu gagici de anul 1 pe care aproape le-aş fi impresionat cu înţelepciunea şi umorul meu dacă n-aş fi exagerat singură dimensiunile neştiinţei mele de japoneză (dar atunci n-aş fi fost eu). a fost ca la carte şi după ceas: acum o întâmpinare puţin awkward, acum lumea bea şi trăncăne în voie, acum facem mâncare japoneză, acum "facem kanpai" (dăm noroc cu un pahar de bere), acum desertul, acum profa ne dă cărţi de vizită, acum coborâm, acum profa ne ia în braţe pe rând şi valea. sună rigid? eu zic că e al naibii de eficient împotriva neînţelegerilor. am înţeles. şi am înţeles că poveştile dlui. florea despre vânzătoare japoneze care-ţi fac ceai şi stau la taclale cu tine nu sunt prea frumoase să fie adevărate. nici măcar pentru una ca mine. că o atmosferă prietenoasă şi da, relaxată, în compania unui japonez, fie-ţi el şi superior, poate să existe, şi e un lucru de o frumuseţe care m-a şocat când am cuprins-o cu mintea şi cu inima şi m-a făcut să plâng. serios. serios.

seară: mă înscrisesem la primul concurs de karaoke japonez într-un bar japonez din românia. în ultima clipă, cam prea în ultima clipă şi fără precauţii care s-au dovedit esenţiale. aveam să cânt "keep tryin'" (utada hikaru), un cântecel optimist şi drăguţ - credeam eu, foarte pe placul japonezului "normal" (a.k.a. nu punker travestit de canal din tokyo à la ryu murakami). versuri multe şi grele - pe care le învăţasem la perfecţie demult, fiindcă aveam fantezia secretă şi vinovată de a-l cânta cândva în public (mai precis în faţa profilor, perversă mică). ce-mi scăpase cât timp l-am semi-cântat/semi-şoptit "cu muzica" şi nu "cu negativul" era că e prea sus pentru ambitusul meu şi prea mitraliat ca să-mi dea timp să respir - ingredientele perfecte pentru o catastrofă: eu, muziciana talentoasă, pusă în genunchi la karaoke. aveam s-o urăsc etern pe utada dacă păţeam aşa ceva din cauza ei. o, nu! asta nu făcea decât să-mi crească adrenalina. eram mândră ca m-am înscris în ciuda fricii mele penibile de a face ceva pe lumea asta. într-un fel sau altul, avea să iasă genial.

doar că n-a fost. punct. nu eram pe listă. dar am dat mailul şi am crezut că era de-ajuns... am dat mailul şi restul a fost tăcere. de mult nu mi s-au mai înecat corăbiile aşa. adică de mult nu mi s-a mai întâmplat să mi se înece corăbiile şi vina să-mi aparţină doar parţial. am pierdut o experienţă mai importantă decât pare. fiindcă oricât de caraghios ar suna din afară, ăsta era testul care ar fi dat adevărata măsură de eroism şi satisfacţie:

unei perioade în care mă zbăteam să depăşesc o teamă iraţională de tot ce înseamnă japonia, de societate (necunoscuţi şi mai ales cunoscuţi şi şi mai ales prieteni) şi de un cântec îndărătnic pe care voiam să dovedesc sânge rece, profesionalism şi tenacitate vocală cântându-l cu brio;
unei zile pline şi extreme pe care, altfel, am sfârşit-o aflând că bunică-mea a avut o cădere de memorie, repezindu-mă într-acolo şi isterizându-mă că îmi face de-astea.

nu poţi să controlezi tot, leechule. here's to the real world. kanpai!

cap, cap, cap, cap, CAP!

2009-06-11T08:15:00.000-07:00

ce-am făcut de când am hotărât conştient să nu mai scriu pe blogul ăsta? multe, nu destule, puţine, mai nimic. vara, cu lumea scoică mie, am petrecut-o ieşind mult din casă, plecând mult din bucureşti, bând bere, făcând dragoste şi luând restanţe cu eroism. am trăit, deci n-am scris. frustrarea se insinua. primul-semestru-din-anul-3, fără beaufriend şi căzută în golul dezolant lăsat de spargerea găştii estivale, l-am petrecut suspinând că nimeni nu iese, dar mai presus de toate mergând la şcoală obsesiv, punându-mă la curent cu TOT ce trebuia să ştiu ca să iau cât de mult pot să iau la fiecare materie. voiam să-mi amintesc gustul ambroziac, uitat de mulţi ani, al lui 10 ca fapt divers. şi în primul-semestru-din-anul-3 am reuşit. am învăţat, deci n-am prea scris. frustrarea se umfla ca un nor de ploaie. primăvara, după o vacanţă de iarnă drăguţă după standardele sărace cu care mă auto-obişnuisem, m-am culcat pe-o ureche cu şcoala şi am ajuns ridicol de alienată - a răspunde la un telefon de la vreuna din fetele mele cerea curaj pe care nu-l aveam, ideea de a ieşi cu prietenii îmi dădea atacuri de panică, nu mi-am făcut ziua pentru că "i don't deserve to be celebrated". cumva, cândva, îmi devenise clar că nu am un destin care îmi garantează o devenire spirituală, că involuţia există bine-mersi, că eu sunt un exponent al ei. că din înţeleaptă am redevenit bătută-n cap, din fericită - nefericită, din încrezătoare - speriată şi de umbra mea. dar, mai ales, cumva, cândva, îmi devenise clar că viaţa n-are sens. i wish i were kidding. că atunci când totul e ATÂT de complicat şi e ATÂT de greu să nu cazi în infidelitate faţă de esenţa ta, cea mai de bun simţ cale pe care poţi s-o apuci e aneantizarea. spank me, vonnegut. i'm a bad reader.

şi atunci am scris. şi am scris, nene. MAAAMĂ ce-am mai scris.

şi iată ce-i de bine:

joanna newsom. joanna newsom şi iar joanna newsom. am ajuns să diger ys. am ajuns s-o diger. am ajuns să ajung la saturaţie şi dincolo de ea cu ditamai "only skin". şi azi pot s-o numesc cea mai mare influenţă a mea de la fiona apple încoace. forţa care mi-a înviat scrisul. and for the RIGHT reasons. n-o copiez. împărtăşesc dragostea ei de cuvinte. cuvinte, cuvinte, cuvinte. minunate cuvinte. nu mă influenţează. m-a condus într-o nouă eră. ba m-a condus în acea eră.

ÎN SFÂRŞIT am aflat empiric că: a) nu trebuie să fii deprimat/frustrat/rănit ca să scrii bine, ci poate dimpotrivă; b) poţi să scrii foarte convingător despre o suferinţă peste care ai trecut cu desăvârşire; c) nu e ruşine să scrii despre disperare/efuziune - atenţie, dacă şi numai dacă versurile sunt irefutabil bune. oops, am pus-o. irefutabil în poezie. de fapt, eu trăiesc ca să arăt că există irefutabil în poezie. but i digress. deci, pe scurt, am învăţat să IUBESC SCRISUL DE DRAGUL SCRISULUI şi nu de dragul TERAPIEI. mândră că am o metodă am fost eu mereu, dar tot mereu am scris în ebrietatea durerii de corason. that's cute, but it's wrong. scrisul: pilulă amară cu crustă de zahăr, premiu de consolare, receptacul de negativitate? nu. scrisul: (ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" pe care azi l-am revăzut, înţeles infinit mai bine ca acum aproape 3 ani şi adorat... faza cu ei îngropaţi în beton nu mi s-a mai părut gratuit morbidă ci GENIALĂ, metaforă sau nu, nu ştiu dacă m-am tâmpit sau rafinat... but i digress)... scrisul, ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" fără legătură cu scrisul (dar nu e scrisul jocul meu?): du bonheur à l'état pur, brut, natif, volcanique... mieux que tout, mieux que la drogue, mieux que l'héro, mieux que la dope, coke, crack, fix, joint, shit, shoot, snif, pét', ganja, marie-jeanne, cannabis, beuh, peyotl, buvard, acide, lsd, extasy... mieux que le sexe... mieux que le nutella au beurre de cacahuète et le milk-shake banane. mieux que la face b d'abbey road, les solos d'hendrix, le petit pas de neil armstrong sur la lune... la ronde du père noël, la fortune de bill gates, les transes du dalaï lama... la résurrection de lazare... mieux que la liberté. mieux que la vie... indeed. cap ou pas cap? în viaţă, it seems, pas cap. şi-ncă ce jalnic, paralizat şi făr' glorie pas cap. în scris? cap, cap, cap, cap, CAP! viva la evolución. şi aş vrea să-mi las aici citatul de căpătâi:

my poetry is a path of civilized hunger from helpless, hideously vivid, gaping and writhing and splashing experience, to well-cooked, nice and dead, crispy and spicy aesthetic enjoyment.

şi, while i'm at it, una din picasso, care, împreună cu joanna, mi-a cimentat crezul de mai sus:

there is no abstract art. you must always start with something. afterward you can remove all traces of reality. (adaug eu: but please do! şi care-i culmea? e mai normal să ieşi în rochie decât în furou.)

am început să scriu versuri în japoneză. corecte. complexe. cu sens. cu imagini mişto. cu laudă-mă tastatură. şi cu... rime. ceea ce nu e deloc japonez, dar îmi permit să fiu fascinată de faptul că stilul meu s-a cristalizat aşa tare că transpare până şi în freakin' japoneză, care e teoretic impermeabilă la alt tip de lirică decât vrea muşchiu' ei. trebuie să spun că tujiko noriko, despre care ziceam că mă enervează mi-a fost "staple food" urechilor de când n-am mai scris, poate singura artistă pe care am ascultat-o FĂRĂ PAUZĂ. e o splendidă. dar cea care m-a inspirat în sectorul de limbă japoneză e my other sweetheart, shiina ringo, de astă dată nu prin munca solo, ci prin ce face cu tokyo jihen. şi mai am eu ceva de zis despre utada hikaru, dar într-un alt episod.
am şi citit câteva cărţi. mai multe ca în câţiva alţi ani la un loc.
am o groază de cântece BUNE. şi o groază de IDEI BUNE.
am născut şi un concept de anime de care sunt foarte mândră. un milimetru în plus la nivelul de limbă japoneză mi-a adus un kilometru în plus la nivelul de creativitate, speranţă, entuziasm, chef de viaţă şi chef de artă.
viaţa are sens.

e de bine.

pa! (uăr ov gudbai)

2008-07-02T08:53:00.000-07:00

într-un gest de disperare plictisită, sau plictiseală disperată, am intrat pe blogurile prietenelor mele. nimeni nu mai scrie pe blog. propoziţia asta are o sonoritate aparte. ar face un titlu bun de power ballad glorios de inimă albastră optzecistă, pe care mulţimea de fani să-şi fluture brichetele cu evlavie. chemaţi-l pe roger waters, el ar putea să scrie un imn paseist, monoton melancolic şi emoţionant gâjâit despre cum nimic nu mai e ca pe vremuri şi... da, nimeni nu mai scrie pe blog. teo are creativitate şi ceva de spus şi o ştie, n-are nevoie să şi-o demonstreze printr-un blog când ea are bac şi admitere. mihaela a încetat să creadă în creativitatea şi cevaul ei de spus imediat ce a început, şi e păcat, dar iată, a muncit un an însingurat de i-au sărit capacele, a luat birocraţia-n piept, s-a emancipat şi acuma e cu uărchentrevălu' în florida. a round of applause for those who do things. maria, împărăteasa galactică a creativităţii şi cevaului de spus, a avut multe obligaţii, multe multe crize de p.m.s. (iartă-mă, da' nu te iert) şi a decis că ea nu mai poate să scrie. punct. numai cherie scrie, şi asta fiindcă are de mulţi, mulţi nervi.

eu? eu nu ştiu, dar cred, şi n-am avut şi... n-am. eu! n-am nervi. pentru că nu rezolvi nimic dacă te enervezi şi spargi lucruri (un moment de reculegere pentru cei ce au adormit în speranţa învierii... do plates and mugs go to kitchenware heaven?). poţi să mai izbucneşti în lacrimi caraghioase din când în când şi să baţi din picioruş, dar să nu spargi!!! te rog! nu!).

n-am nervi pentru că vara asta voi avea o viaţă. vara asta am devenit social nefumătoare (adică în baruri nu da' acasă da) şi creierul mi-e mai bine oxigenat; m-am epilat cu ceară la salon şi mi-am făcut abonament la bazin şi m-am dus; mi-am croit drum spre inima secretarei, care m-a luminat apropo de cele 10 restanţe (and proud of it! if ev'r a boy needed a holiday, if ev'r a girl needed someone to hold...); am terminat traducerea şi am lăsat cartea la editură şi ca răsplată pentru nobleţea de a-mi fi arătat neisprăvita faţă am fost cruţată; am dus-o pe mama mare la concertul lui costel busuioc (and i bloody enjoyed it too!); mi-am instalat east asian languages în control panel; mi-am pus la punct planul de bătaie pentru curs practic (cum ar fi, să traduc ce scrie-n japoneză pe cartonul de la nesperata mea pereche de teva, sau "no error in my memory" de la tujiko noriko). vara asta o să mă duc în prima mea vacanţă romantică în doi - which is not to say my two conflicting selves - pe insula thassos, care promite linişte, peisaje sălbatice ca-n lost şi mâncare cu adevărat grecească; am să merg la mări şi ţări cu prieten şi prieteni; am să văd din nou sinaia şi o să fie de neuitat. şi am să ies la multe ceaiuri şi beri, şi am să stau în casă la multe pizze şi filme. pentru că am să-mi permit. pentru că am să învăţ. pentru că ştiu că pot dacă vreau. aşa că n-am nervi.

stăteam, într-o zi, la cucurigu, pe scările de la academie. îmi place să revin acolo din când în când, să-mi amintesc cum am început anul privind întinderea glazurată cu zăpadă la 6 dimineaţa şi spunându-mi că 2008 o să fie de vis pentru simplu fapt că nu mai e 2007. că nimic nu poate să fie mai rău ca 2007. că am scăpat vie din 2007 şi e 2008. e un fel de loc de pelerinaj al meu, acolo, la academie. acolo se adună toate energiile dumnezeieşti, extraterestre şi elfe. acolo stăteam eu, aşteptând să se facă ora de ceai cu fetele (de când nu mai fusesem la ceai cu fetele şi nu cu băiatul!), la adăpostul umbros al unui boschet uriaş, dezmierdată de vântul rece care ridica o furtună de praf în jurul meu, şi ascultam însufleţită în căşti infantilisme energice de prim album avril lavigne, scris diavoleşte de compozitori ofiliţi ca o călătorie prin toate capitolele psihologiei adolescentului. şi am avut revelaţia. am să fac tot ce mi-am propus, pentru că altfel nu mă mai rabdă pământul. în loc să mă zvârcolesc că mor muzical, zic pa, muzică! dacă-ntr-adevăr există acel pattern conform căruia cele mai arzătoare dorinţe mi se împlinesc după ce-mi iau gândul de la ele, pa, muzică. pa, poezie. pa. şi mi-era atât de bine că râdeam singură şi-mi intra praf în gură. pentru că n-am nervi. pentru că ştiu că pot dacă vreau. pentru că am învăţat să am grijă de mine, la 21 de ani, majoratul mare. poate am o şansă să devin adult responsabil. o citez şi pe madonna, că are dreptate femeia: "freedom comes when you learn to let go, creation comes when you learn to say no" (cine ştie din ce scriere budistă o fi luat asta).

derz nooou greeeidă pauăăăr den dă paaauăr ov guuudbaaai...

lasciatemi cantare

2008-04-30T14:03:00.000-07:00

fălci trosnesc de-atâta căscat în sfera în care descoperirile epocale ce-mi marchează belicoasa devenire sunt locuri comune. cine n-a ascultat premiata forneria marconi? [e fraier.] de ce i-ar păsa cuiva că, pe undeva, încă o emoleată mică şi-a deschis urechile spre încă o formaţie care cântă frumos? şi, în orice caz, de ce dracu' tre' să citesc despre fiecare trupă de prog din anii '70 că la un moment dat s-au încâlcit în atâta muzică bună şi au început să-i îndrepte buclele cu placa, să-i ia din lungime şi volum şi s-o vopsească blond?

zilele astea am hoinărit printre copaci verzi şi cântece pfm. m-am pierdut în "storia di un minuto" şi "per un amico", şafăluite mârlăneşte, şi am uitat de toate. când iei la cunoştinţă de existenţa unei muzici cu desăvârşire pe sufletul tău, ale cărei meandre se mulează firesc pe denivelările tale, care, ca orbit clean, curăţă şi în locurile greu accesibile şi te lasă proaspăt şi strălucitor... te bucuri. te bucuri cu o bucurie mare şi atotcuprinzătoare. încă ceva mişto există pe lume. e mare lucru. puţini îşi dau seama ce mare lucru e. te bucuri şi uiţi.

uiţi că descoperi muzici după muzici, că tot nu le faci. uneori mă copleşeşte penibilul blogului ăstuia. un penibil care-i penetrează fiecare por, aşa cum cerneala penetrează creta (oh days of innocence când era astă reclamă la teve...). penibil până la conceptul de bază. fellow shipmen, methinks we approach a grinding halt.

oare scriu aşa fiindcă mi-a dispărut motanul şi-s la pms? sunt maestră la cramping my own style. la construit cadre ţepene în care nu pot să mă mişc. e blogul meu, scriu ce vreau pe el în definitiv... dar eu am ceva de demonstrat. cum n-am anything to show for anything, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu. când am un dram de bun simţ şi mă abţin de la scris altogether (ceea ce-mi vine deprimant de uşor), mă panichez că n-am mai scris pe blog de secole. cum nu progresez deloc ca să am despre ce scrie, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu că nu progresez deloc ca să am despre ce scrie şi că n-am mai scris pe blog de secole. mor duşmanii!

tânjesc la un blog cozy, pe care să pun linkuri la alde gizmag.com şi allsp.com, pe care să agăţ poze colorate random, pe care să rantui în voie despre cum am făcut eu cu dubi pizza bună şi omletă cu ierburi şi mock chinese chicken, despre cum am luat o pereche de tenişi galben-gălbenuş cu 10 lei din carrefour, despre cum vreau să văd trupa lui michael flatley, despre ce-mi plac mie crop circles, despre cum sunt bolnavă de invidie şi self-loathing că el pleacă un semestru să facă lingvistică la veneţia (param-pappam, pappam! grazie davvero di vivere!) şi eu rămân în glodul meu... ar fi un blog despre micile şi marile plăceri şi neplăceri ale vieţii mele. despre absolut orice mă taie capul. dar curând aş constata că nu capul mă taie pe mine - eu îl tai pe el. îl ciopârţesc ca picii de şcoală primară hârtia colorată la lucru manual. nu, ei taie forme pentru nişte felicitări of sorts, caraghioase în cel mai rău caz. eu tai confetti. le arunc, într-un gest de exaltare, peste unde mi-ar fi capul dacă l-aş mai avea. pe urmă dă-i şi scutură, piguleşte, mătură, adună, dă la gunoi.

lasciatemi cantare... atât am vrut şi eu. chiar nu poate să se-ntâmple de la sine?...

godot şi trântirea în braţe

2008-03-26T04:36:00.000-07:00

am văzut-o.

.
e ca toate celelalte. o cară-n spate micul roacheraş dătător din cap care vrea să fie "d'al nostru", micul emolet colorat care vrea să fie kewl, mica fecioară diafană care vrea să fie vali sterian, micul ciudat boem care vrea să fie ca frunza-n vânt, mica brian molko sictirită care nu vrea nimic. o hora oarecare. furnir bej, corzi argintii. ieftioară şi nicicum deosebită de toate celelalte.
.
e a mea. e minunată. e soneria care, după ce am tot snoozuit somnambulic alărmuţa maimuţărită de la mobil, începe să sune tare, metalic, clar, gata să-mi curme în sfârşit letargia. alerg în pijama la uşă. e special delivery cu un bilet de la godot. e chitara.
.
am s-o car în spate şi eu. ca pe o cruce; ca pe un frate rănit; ca pe un ghiozdan burduşit, pregătit de mama, în care sunt sigură că e tot ce am nevoie deşi n-am pus nimic cu mâna mea, în care urmează să văd de fapt ce e când ajung la şcoală. deocamdată sunt pe drum. r.a.t.b.-ul e închis, merg pe jos, dar e frumos afară, ştiu străzile şi am companie. numai că... tocmai de asta, parcă mi-ar veni să mă scutesc spontan de primul curs, poate de-al doilea...
.
godot şi-a făcut treaba. pe căi misterioase şi complet neaşteptate. un "cum ai putut să pici cinci examene? totuşi ce vrei să faci cu viaţa ta?" al unei bunici îmbolnăvite de îngrijorare, întâmpinat de un riscant de sincer "v-am tot spus că vreau să fac muzică da' nu vă pasă *pumn încleştat* şi mi s-a stricat chitara *scâncet* şi dacă voi credeţi c-o să ajung o traducătoare de firmă *scrâşnet* încuiată cu frustrările ei într-un birou prăfuit *hohot de plâns* vă înşelaţi" l-a invocat pe godot, iar el şi-a făcut treaba. n-a trebuit să muncesc eu banii - economiile bunicii sunt tot aşa de bune. n-a trebuit să mă preumblu prin magazine - părintele martin ştie el de unde şi-a înzestrat mica orchestră bisericească. n-a trebuit să verific rezonanţă şi acordaj - le-a rezolvat godot şi pe-alea, mânca-l-ar mama. ce m-aş face fără el?
.
tot ce mai vrea bunica, înainte să-mi şi dea chitara, e să-i recâştig încrederea. adică să-mi repar situaţia şcolară şi profesională. nu-i aşa sinistru cum sună. godot ar fi fost mai puţin godot dacă întâmplarea s-ar fi întâmplat până la capăt. eu nu m-am supărat pe el. ştie exact ce face. îmi trânteşte în braţe exact ce şi când trebuie. zboară prin cer cu un corn al abundenţei. când aşteptarea mea bovină se face aşa inertă că nu mai ştiu de ce şi ce aştept, mi-o mai întrerupe cu un răsfăţ gratuit, un semn fugar că există, că e pe undeva, că poate o să vină... că e numai vina mea dacă o să mă găsească dormind, cu uşa încuiată.

i hear music

2008-03-11T02:44:00.000-07:00

i hear music
mighty fine music
the murmur of a morning breeze up there
the rattle of the milkman on the stair
.
sure that's music
mighty fine music
the singing of a sparrow in the sky
the perking of the coffee right near by
that's my favorite melody
you my angel, phoning me
.

i hear music
mighty fine music
and anytime i think my world is wrong
i get me out of bed and sing this song

azi nu mă mai gândesc că acţiunile şi activităţile mele ipotetice, unde nu se anulează între ele, sunt anulate de greşeli din trecut. îmi vine să râd de nenea ralph waldo emerson, elitist dar populist, artist vizionar dar gospodin pragmatic, îmi vine să râd de ideea lui creaţă că adevăratul geniu creează fără să ţină seama de istorie, cărţi, tradiţie. dar mă recunosc prea bine. tare plăcut mi-e să cred că dacă n-am citit o viaţă nici pe-o măsea am putut totuşi să nasc opere nemuritoare, că-s o inteligenţă nu sterilă ci liberă, că inuiţia îmi înlocuieşte erudiţia, că ăia care-nghit ca puii de pasăre cunoaşterea mărunţită în guşa bătrânilor n-ajung nicăieri, că eu mănânc puţin şi mestec bine. sigur că mi-e tare plăcut. şi în starea aia de glob ocular transparent care nu e nimic dar vede totul, mă bucur să iau notiţe la un curs predat de o femeie blondă-nu-şi-proastă care vorbeşte coerent şi punctează ce trebuie, să merg pe jos spre casă în soarele ăsta de primăvară adevărată, să şed şi cuget în vârful patului mutat cum tot voiam de doi ani încoace, în camera proaspăt zugrăvită alb strălucitor cum tot voiam de doi ani încoace, să-mi scot cărţile din cutii şi să le aranjez în bibliotecă, să-mi plec urechea la simpaticii de ella şi oscar şi să mă aşez la teme pentru o japoneză pe care încep s-o ştiu din nou.

nervi de primăvară

2008-02-26T06:59:00.000-08:00

mi-e frig şi întuneric. soarele arde fiindcă are febră, în primăvara asta plăpândă şi palidă ca un copil născut prematur.

de ieri mă trezesc la 5, îmi execut gimnastica, pregătesc fulgii de secară care-mi stau în gât, îmi pun ceaiul verde cu prea puţin zahăr şi prea multă lămâie. şi dau drumul la marissa nadler. lucrurile or să meargă dacă le fac să meargă. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

sunet legănat de chitară rece, îngheţată, voce fantomatică, şoptită, tremurată ca duhul lui dee dee în duş, în episodul macabru cu fishie. îmi aminteşte de copilele tuberculoase de prin poeziile lui bacovia. nu mi-a plăcut bacovia. pe vremea când citeam, am citit "plumb" din scoarţă-n scoarţă. la început m-a prins în mreje stranii, m-a îmbiat cu imagini puternice. pe urmă s-a diluat în monotonie şi a căzut în uitare. acum revine, de mână cu acel nuştiuce tânguit, undeva între radiohead, pj harvey şi liz fraser, care mă fură şi mă face să mă strâmb la zilele mele tinere şi însorite. revine adus de această această marissa nadler peste care am dat întâmplător, prin mijlocirea nimănui. din vina mea. şi care m-a trimis la omul-elefant, cu jumătatea lui de corp deformată cutremurătoar şi la sylvia plath, cu capul ei asfixiat în cuptor. singură am găsit-o şi singură o suport. nu e o muzică pe care am s-o împart. n-am să împart povara asta bizară şi sinistră, nu mi-a greşit nimeni pe lume într-o asemenea măsură.

aşa că să nu intri aici: http://www.myspace.com/songsoftheend

în rest, eterna mare aşteptare a lui godot care o să-mi trântească în braţe o chitară nouă şi strălucitoare, pe care am să-nvăţ să găsesc cele mai ciudate acorduri, cu care vocea o să mi se împletească în melodii care nu credeam că pot să iasă din mine şi care, fără acea chitară, nici n-ar fi putut ieşi. dar desigur, acum aştept activ. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

not imaginary

2008-02-23T00:06:00.001-08:00

am făcut şi eu o pauză. în care am pus van der graafii şi jacques brelii în cui şi m-am dedat amorului tânăr şi neliniştit care se zice pe bună dreptate că-i prosteşte pe deştepţi (adevărat că deştept înseamnă la origine treaz, iar eu merg ca somnambula printr-un vis; adevărat că prost înseamnă la origine curat şi simplu, iar eu duceam o existenţă pe care mi-o complicam şi înglodeam cu mare spor). o tâmpenie, îmi spuneam - de ce să mă retardez când ar trebui să fiu cu atât mai jmekeră, cul, inspirată, strălucită şi genială? apoi mă întorceam negreşit la a sări prin casă pe p!nk şi beyoncé.

o pauză în care m-am aruncat în dulcele colimator al acel ceva-ului şi m-am lăsat frământată, mestecată, transformată. în care o dată în viaţă am avut chef (da, se pare că problema e de timing al chefului) să-mi pun un pic fricile în cui şi să cunosc un celălalt. un celălalt care venea cu ameninţarea înspăimântătoare că s-ar putea potrivi cu mine şi, o, nu, atunci n-am să mai fiu pierdută! am avut chef să descopăr un celălalt care e ca mine atât cât să mă simt acasă şi diferit de mine atât cât să nu mai termin cu descoperitul; egal mie atât cât să-mi satisfacă standardele măreţe fără să mă complexeze şi superior mie atât cât să-l pot admira sănătos, nu din nevoia mea patologică de idoli, şi să mă tragă în sus. am avut chef să mă contopesc cu un celălalt şi n-a fost nevoie să renunţ la un gram din mine. asta în viaţa reală, foarte reală. fac şi eu, ca lisa simpson: "aaand: he's not imaginary!!!".

o pauză în care, prima dată de când cu blogul ăsta, deşi nu pe căi ce ţin de intelect sau artă, am devenit ceva. am devenit femeie dinainte chiar să devin femeie. am devenit conştientă de un adevăr pe care îl ştiau până şi morandi, numai eu nu: love is the answer. am devenit întreagă. că am rămas la fel de bombastică şi dramatică şi afectată e altă poveste. na, nu poţi să le ai pe toate.

şi o să devenim împreună.

girl-erg

2008-01-22T03:02:00.000-08:00

menirea mea se bate cap în cap cu aspiraţiile mele. încep să-i dau dreptate unui nene ted care construia un plan de revoluţionare a învăţământului american pe opoziţia creativity vs. literacy. să învăţăm copiii mai puţine şi să-i stimulăm să creeze. dar cum cămaşa mi-e mai aproape decât haina, o cred mai degrabă pe mama care, când eram mică şi inventam poveşti, zicea: "n-ai cum să scrii dacă nu citeşti". până şi eminem, golanul absolut, recunoaşte că de la şcoală ştie el aşa multe cuvinte.

vreau să nu mai fiu o pseudointelectuală semidoctă de trei lei, dar pentru asta ar trebui să am o viaţă normală. stabilitate. să fiu prozaic mulţumită. nu. nu înţeleg ce-i cu drumul ăsta pe care ba gonesc, ba mă târâi, ba zburd, ba tropăi, ba mă aşez şi zbier cât mă ţin plămânii. presărat cu cârciumi, troiţe, semne de circulaţie şterse, magazine de lux şi cerşetori.

e ceva nemaipomenit cu cerşetorii ăştia. sunt feluri şi feluri. toţi îndură lipsuri. de ce cer, de aia nu li se dă. unii încetează să ceară şi mor. alţii se animalizează, devin hoţi, violatori, criminali. alţii se umilesc până la autoanulare. alţii, înţelepţi şi încrezători, deşi desfiguraţi de foame şi frig, când li se întinde un deget, n-au să se arunce asupra lui cu bestialitate (deşi ar vrea *hihi*), ci vor şti să atragă treptat, cu răbdare, toată mâna, ca şi cum mâna asta ar fi aşteptat de-o viaţă.

e ceva nemaipomenit şi cu cerşetorii ăştia. într-un timp mitic, m-am trezit cu unul la poarta castelului. nu-mi plăcea de el, unde mai pui că era ciuca miştourilor întregii clase. cum în favoarea unei visătoare ca mine conspiră vorba lu nea' coelho tot universul, cum nu mă lasă niciodată să cunosc adevărata nenorocire, cerşetorul a fost îngăduitor şi stăruitor. eu însă, mândră şi rece, i-am trântit uşa în nas de fiecare dată, şi atunci el m-a blestemat ca, dacă până la douăzeci de ani n-am să învăţ să mă las iubită, să rămân pe vecie o bestie încuiată în castelul ei întunecos. nu ştiu dacă de fapt era fecior de împărat cu stea în frunte, nu ştiu nici măcar ce a făcut după liceu. dar eu, în puterea blestemului, am vieţuit ursuză şi deznădăjduită, trântind uşa mereu şi uitându-mă în oglinda fermecată la prinţi intangibili, conversându-mă cu ceasuri, sfeşnice şi ceainice vorbitoare... până la douăzeci de ani. când m-am trezit cu încă un cerşetor. i-am trântit şi lui uşa în nas de câteva ori. că aşa eram obişnuită. apoi m-am răzgândit. şi n-a fost prea târziu. şi s-a transformat în prinţ. mă rog, prinţesă *sniggers*. şi e aici. şi e al meu. şi o să-i fac tricou cu "adriana's boyfiend" (fără "r" t.m. măria) *snigger autoironic*. şi e drăguuuţ...

totuşi, fiindcă eu mi-s o artistă depresivă, să revenim cuminţi la partea deprimantă. sunt condamnată să-mi frâng mâinile, să mă zvârcolesc şi să sparg pahare până când mă trezesc că toate s-au întâmplat exact cum trebuia. sunt condamnată să mă zbat împotriva curentului a ceea ce e bine pentru mine, în direcţia a ce cred că e bine pentru mine. nu ştiu să mă las în voia sorţii. trebuie neapărat să am un plan de bătaie care invariabil rămâne nepus în practică. şi parcă acolo sus cineva ţine mereu poanta cea mai bună pentru final. te-ai agăţat de omul ăla până ai rămas fără extremităţi... tadaaa! ce bine ţi-e fără el. ai râs de ălălaltu până ţi-au ieşit maţele... tadaaa! ce bine ţi-e cu el. ai plâns că nu eşti în stare să înveţi la japoneză şi faci o tragedie naţională dintr-un eseu de 5 pagini la civilizaţie americană... ta-d... a... ar trebui să mă las de facultate? să las baltă a doua mea casă în care a-nceput să-mi fie frică să calc, în care am început să mă simt ca o străină, dar care mi-a dat un rost, un abonament la bibliotecă şi nişte prieteni pe care-i ador? să las baltă formarea intelectuală pentru aia artistică? eu nu le-am deosebit niciodată. să mă arunc? nu ştiu. mi-e frică. mi-e foarte frică şi mă doare tare. mă simt ca o gingie prin care dă să iasă o măsea de minte. mă doare tare şi o să mă mai doară. şi măseaua n-o să-mi aducă minte, ci doar teren nou pentru carii.

how can i be freeeee?

how can i get helllllp?

am i really meeeee?

am i someone elllllse?

[ha-ha-ha ah-ah-ah-ah-ah]

but stalking in my cloisters hang the acolytes of gloom

and death's head throws his cloak into the corner of my room

and i am doomed...

but laughing in my courtyard play the pranksters of my youth

and solemn, waiting old man in the gables of the roof:

he tells me truth...

i, too, live inside me

and very often don't know who i am

i know i'm not a hero

well i hope that i'm not damned

sau dacă da, măcar zi-mi aşa, tu ăl de sus, să ştiu de-o treabă.

triad

2008-01-15T23:35:00.000-08:00

why can't we go on as three?
.
aşa grăit-au jefferson airplane.
(şi mai e)

propinquity

2008-01-12T08:09:00.000-08:00

1. nearness in place; proximity

2. closeness of relationship; kinship

3. affinity of nature; similarity

al naibii de preţios, ceea ce de altfel mă amuză extraordinar. se întâmplă să reunească trei sensuri într-o singură noţiune căreia, dacă nu se putea altfel, îi inventam eu un nume. se întâmplă să fie exact cuvântul de care aveam nevoie ca să exprim o idee anume dintr-un vers oarecare. într-un cântec în care nici un cuvânt n-o să fie în plus, nelalocul lui sau gol de sens. cum l-am găsit? plimbându-mă, ca trimisă de la ghişeu la ghişeu printr-o instituţie românească, prin vechiul meu prieten mare şi roşu: webster. uitat în bibliotecă la prăfuit în favoarea vărului uşuratic: the free online dictionary. huo. întoarcă-se vremurile când mi se năzărea un furculision pe care-l căutam apoi luând dicţionarul în braţe ca pe un motan greoi dar drag, deschizându-l după intuiţie, dând paginile subţiri cu ardoare, ca să descopăr că furculisionul meu chiar există. ca să aflu în câte bucăţi şi fărâme i se împart nuanţele. ca să văd că explicaţia a treia de la sensul 5 spune fix ce vreau să spun.

stăteam în vârful patului şi mă întrebam unde e poezia din mine. de ce nu mai scriu cum scriam. de ce nu mai scriu. acum scriu.

epitaf

2008-01-01T04:33:00.000-08:00

jbkjhnjkhxe jhxfleriu

meteo

2007-12-29T07:55:00.000-08:00

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

shuumatsu no masshiroi yuki

2007-12-17T09:45:00.000-08:00

adică zăpada alllbă de la sfârşitul săptămânii. face să-mi răsară în minte adjective din clasa de corason şi de pe la periferii, cu sunetul lor dulce: okashii, sabishii, tanoshii, utsukushii, kanashii, ureshii, urayamashii, subarashii... stric farmecul dacă le traduc.

joi a nins. vineri a nins şi am învăţat la şcoală cântecelul lui sakamoto kyu, "ue wo muite arukou", mârşav poreclit de conştiinţa colectivă americană "sukiyaki song" (aia e mâncare, nu tristeţea nocturnă despre care doineşte bietul om rânjind cu gura până la urechi). sâmbătă a nins şi am citit "genji monogatari". ieri a nins, am citit "genji monogatari" şi am ascultat muzică tradiţională japoneză (tare mi-ar plăcea să-mblânzesc într-o bună zi niscaiva flauturi, ţitere şi lăute de-alea pentru uzul meu personal), shiina ringo (mi-e tovarăşă de drum spre şcoală de ceva vreme, îmi promisesem să-i elogiez într-un post reverie-reverenţios personalitatea puternică, unicitatea în ciuda elementului kitsch de care nu-i scutit de altfel nici un japonez care imită occidentul, că occidentalul care se dă japonez nu-i mai breaz, melodicitatea încântătoare, creativitatea debordantă şi albumul "karuki samen kuri no hana") şi, tulai doamne, tsujiko noriko (pe care o dismissuiam ca snoabă care face non-muzică, şi nu, nu mi s-a revelat deodată valoarea ei incontestabilă, dar nu-i prima chestie straniu-enervantă care mă atrage din a mai multa şi fără să ştiu de ce - plus, înţeleg mare parte din versurile ei, şi asta îmi gâdilă japoneza, chit că de fapt înseamnă că femeia nu calcă în afara fondului lexical principal - plus, cântecele ei low-beat sună ca scârţăitul zăpezii sub paşi calmi şi apăsaţi).

niciodată, de când fumez mult şi citesc puţin, n-am mai fumat aşa puţin şi citit aşa mult în două zile.

în "genji", toată lumea se stinge de melancolie şi moare de inimă rea. toată lumea plânge, recită poezii, boceşte, trimite bilete cu poezii, izbucneşte în lacrimi, compune poezii şi iar plânge. bărbaţii cot la cot cu muierile (uite dacă n-am vrut să-l cred pe dan bittman). da' eu ce râd de ei ca vaca, parc-am stabilit acu' două posturi că nu e o ruşine. eric zicea că se cam plictiseşte, da' las' că cică mai încolo e nuştiucine posedat şi apar fantome. iaca eu nu mă plictisesc (no offence, buddy, you know how i love to place myself above you şi cu rost şi fără rost). eu, care nu mă plictisesc ca eric (ha!), dau paginile cu o viteză de sanie pe derdeluş, o viteză catalizată de lizibilitatea nebună a scriiturii. ştiam că genji e un casanova japonez. ştiam că în perioada heian morala era lejeră. ştiam că "genji monogatari" e un şir aventuri amoroase. mă aşteptam la ceva uşor vulgar şi naiv. cu atât mai până la pământ mă închin în faţa lui murasaki shikibu, o lady desăvârşită: rafinată, înţeleaptă, ingenioasă, o naratoare distinsă şi totodată relaxată, blând ironică şi delicios de personală pe alocuri. un discurs fluid, răsturnări de situaţie captivante (pentru cui îi pasă cine i-a mai picat cu tronc lui genji, na), reflecţii de bun simţ. mai că-mi vine s-o compar cu dostoievski, care mai avea destule secole până să răsară. n-o fi intrat în canon degeaba. mare femeie. dar unde am ajuns cu povestea? ah, da! să revenim la cei care plâng şi scriu poezii. afundându-mă tot mai tare în sensibilitatea lor, mi-am pomenit sufletul, pe care-l crezusem deja prea tocit, treaz la masshiro-ul zăpezii, pentru care în copilărie mă rugam tot anul, fie aprilie, fie august. acum toate beculeţele colorate la care mă strâmbam blazată şi care se strâmbau înapoi din geamurile magazinelor au voie să existe. m-am pomenit că sar din 226 la berzei (!!!) şi bat toată calea până la mine-n ghetou sărind şotroane imaginare şi chicotind. tanoshii... subarashii!... ureshiiiiiii!... dacă ar fi ştiut boţul de carne flască, letargică şi fiartă-n bere din vară...

zăpada, muzica şi japoneza se potenţează reciproc întru plăcerea mea absolută. nu vreau să uit momentul ăsta.

muzica aia

2007-12-13T15:34:00.000-08:00

to everything (turn, turn, turn)

there is a season (turn, turn, turn)

and a time for every purpose, under heaven

a time to be born, a time to die

a time to plant, a time to reap

a time to kill, a time to heal

a time to laugh, a time to weep

a time to build up, a time to break down

a time to dance, a time to mourn

a time to cast away stones, a time to gather stones together

a time of love, a time of hate

a time of war, a time of peace

a time you may embrace, a time to refrain from embracing

a time to gain, a time to lose

a time to rend, a time to sew

a time to love, a time to hate

a time for peace, i swear it's not too late

că mare hipioată şi mare savantă mi-am fost eu la viaţa mea. şi iată-mă la două noaptea (no matter what the bloody blog timer says), neputincioasă în faţa unui snop de articolaşe disparate luate de pe şmecheria de proquest (fii student, fă-ţi permis la bibliotecă şi devorează-le bazele de date că mare lucru tot n-ai să găseşti) despre orice aspect al războiului din vietnam, mai puţin alea esenţiale. iată-mă dând peste o listă de muzicieni în prezentarea strategiei de curs a unei tanti profesoare. iată-mă tastând pete seeger pe youtube să văd cine-i ăla şi picând într-o fascinaţie bineînţeles mai dulce ca gândul la nimicnicia mea de învăţăcică de care-i numai gura. n-o să fac nici o annotated bibliography în noaptea asta. nu reuşesc să mă însufleţesc întru găsirea capului şi cozii a ce naiba vreau să tratez. nu reuşesc să-mi amintesc ce mă făcea să empatizez cu soldaţii din vietnam până-n străfundurile fiinţei mele europene de secol 21. nu reuşesc, din pielea de donşoară împăcată cu universul, să mai simt o dată impulsul de a scrie despre războiul ăla cu fervoarea cu care am scris în atestat. sigur, acolo am zis că soldaţii ascultau rock, fumau iarbă şi voiau acasă. acum trebuie să suflu matur şi meticulos cu paiul în materia civilizaţie americană, care nu-mi trezeşte umbră de sentiment uman, că doar-doar o face nişte balonaşe care să semene a eseu. nu reuşesc, dar poate muzica (ea, muzica! ce m-aş face fără ea!) o să mă ajute. muzica aia care, spre deosebire de metalele urlate de azi, exprima o furie ceva mai puţin futilă şi, spre deosebire de bălădiţele populist-militante bono/greenday style, o exprima poetic şi cu o ironie sfâşietor de veselă. tonică, amară şi pişcăcioasă ca un schweppes. muzica aia la care, într-a 11-a, când m-a lovit woodstocăreala, n-am avut acces deplin, că trăiam încă din casetele alor mei şi cd-urile de la tudor. muzica aia poate o să-mi fie madlena lui proust. dar nu în noaptea asta.

exegeză şi borş

2007-12-11T08:50:00.000-08:00

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath

this business of songwriting

2007-11-25T13:41:00.000-08:00

ca tot omu' cu preocupări lăudabile, am dat ieri pe la gaudeamus. aceeaşi larmă, aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi ceva îmbătător în aer care-ţi îngreunează sarcina de a-ţi croi drum printre ceilalţi care, la fel de toropiţi, în echilibru precar, îşi croiesc drum pe lângă tine, printre standuri şi cutii, cărţi, cărţi, cărţi. cărţi colorate şi strălucioase, cărţi care-ţi frâng inima ca o curvă de lux unui cerşetor. beletristică, filosofie, critică literară, gramatici, reţete culinare. cărţi de care n-avem bani. penguin classics la reducere să trăiască.

şi, pe un raft al cărtureştilor, cea mai cea din ele toate: "this business of songwriting - you CAN write hit songs!". why thanks for the encouragement. o, de-aş avea şase sute de mii să-mi cumpăr devenirea. şi totuşi. nu mă îndoiesc că experienţa omului care a scris cartea respectivă depăşeşte experienţa mea de vreo cinci anişori de lălăit din burtă şi mâzgălit, tăiat, retuşat, aruncat, reciclat. dar nu vreau să ştiu ce scrie acolo. vreau să plutesc în ignoranţă, as hit songs are not my primary goal. am depăşit, slavă domnului, faza eroismului underground, în care mă vedeam zdrăngănind într-o bodegă tot restul zilelor, ţinând piept vicisitudinilor unei vieţi austere de amorul artei. dar de aici şi până la a mă apuca să învăţ cum să scriu hitul care o va reabilita pe britney e cale destul de lungă încât să fiu liniştită că n-am s-o bat.

multe cântece proaste am scris la viaţa mea. sute şi sute de cântecele stângace şi fără substanţă cărora, privind în urmă, le neg de-a dreptul dreptul la existenţă. cât despre alea la care ţin, zău nu ştiu cum le-ar părea celor "avizaţi". sunt aşa obsedată de formă că de multe ori pieptăn conţinutul până cheleşte. sunt aşa obsedată de perfecţiune că ea se sperie şi fuge. cum, necum, ajung la un terci pitoresc de influenţe, a cărui structură numai eu o înţeleg. dar am învăţat să recunosc simptomele care mă anunţă că am scris un cântec bun. când mă satisface atmosfera; când melodia canalizează iemoţia şi nu stă într-un loc; când sunt visceral de sinceră dar sună jucăuş; când sunt inuman de calculată dar sună uman; când spun ceva şi prin cuvinte şi prin pauze, fără o silabă în plus; când, după trezeci de minute sau trei luni, versurile se leagă cum am vrut; cînd mă trezesc behăindu-l cu o plăcere nebună prin duş. când simt că am prelucrat fructuos what was, vorba lu yorkie, "beamed to me", că am dat ideii care mi-a picat din cerul inspiraţiei o interpretare demnă de ea. când simt o bucurie soră cu cea de a fi născut un copil întreg, sănătos şi cu ochi inteligenţi. atunci am scris un cântec bun. ăsta mi-e songwriting businessu' şi cui nu-i place să n-asculte.

work in progress.

de aprofundis

2007-11-17T22:34:00.000-08:00

iepuraşii s-au cam prins că voiam să-i împuşc pe toţi. m-au fixat o clipă cu ochi speriaţi, după care au luat-o hăis şi cea, mâncând pământul. am amestecat progresivii ăştia într-un dumicat nedigerabil. cu soft machine mă trag de şireturi într-atâta că nu mă mai deranjez să-i ascult, genesis nu vor să-mi intre pe cortex şi pace, din van der graaf ascult obsesiv trei piese mari şi late (oh dear, la propriu).

aşa că într-un final mi-am permis să indulge în obsesia primordială: gentle giant. am ajuns să am o imagine de ansamblu a operei lor, am ajuns să văd reţeta şi miezul, am ajuns să ştiu ce-mi place şi ce nu-mi place la ei. am ajuns şi să am un album preferat. dacă depedeve strict melodic, şi poate şi fiindcă am început cu dânsul, mă trăgea aţa mai tare spre "acquiring the taste", iată că am acquiruit un taste nebun pentru "three friends". albume conceptuale, sau măcar cvasi, au mai încercat băieţii, dar nici unul n-a fost aşa bine gândit şi frumos povestit. trei copii care părăsesc băncile şcolii, unde prietenia lor era întreţinută de rutină şi alimentată de inocenţă, şi o iau pe drumuri diferite: primul întăreşte resemnat rândurile clasei muncitoare, al doilea îşi zideşte demonii de artist în pânză sub vopsele, al treilea se face corporate pig zis şi homme pressé.

şi cum hoinăresc eu pe drumul spre facultate, prologul mă scoate din gropile de rahova. "schooldays", cu glockenspielul eteric şi jucăuş, mă prinde pe la stopurile interminabile de la răzoare. îmi amintesc de trei prietene, cele mai înalte şi deştepte din clasa a 4-a b. arina, sânziana şi cu mine. am îngropat în zidul şcolii comoara (o cutie de nes cu cercei de tinichea desperecheaţi, mărgele de plastic şi insigne ceauşiste găsite prin casă), însoţită de un document codat după nişte metode inspirate mie de "cireşarii". trebuia s-o dezgropăm după zece ani. au trecut zece ani. şi ce? pasajul dramatic paseist pincfloidian îmi ţine de urât la ţigara de popas de la academie. mr. watson wants to see you in the master's room, it's about the work you should have done and i think you must go now... hai sus şi hei-rupe bocancii pe "working all day" până la eroilor. "peel the paint" mă plimbă prin parcul cu alei colorate în roşu, garnisite cu frunze galbene. are tot ce-i trebuie - începutul diafan, şoptit, legănat, cu vioara dulce, întorsătura nevricoasă, ba şi un solo de chitară psiheledicos cu iz de hendrix. indeed, reţeta. pe "man of class and quality" deja am prins autobuzul, că-i sub demnitatea mea să merg pe jos şi n-am timp domle de boemie. "three friends", final pierdut care mă cam bagă în ceaţă şi-mi cam strică socoteala, merge cu mine până-n pitar moş şi mă trimite naibii la cursuri. în fiecare zi lucrătoare.

m-am păcălit în încercarea disperată de a-mi face educaţie în timp record. am învăţat ce ştiam deja. că nu pot să trec prin muzici ca gâsca prin apă, că-i musai să mă împrietenesc cu ele. una câte una. cu sau fără succes, trebuie să le iscodesc ca o băbuţă din vecini care te ademeneşte cu o prăjitură şi te-ntreabă şi-ţi povesteşte lucruri ruşinos de personale, sau ca o colegă de bancă enervantă cu care n-ai ţinut neapărat să stai şi de care nu poţi să scapi. cu sau fără chef, trebuie să mă las iscodită şi eu de băbuţă şi colegă. până încep să văd că prăjitura e gustoasă, că istorisirile din tinereţe au tâlc, că fraiera aia gândeşte ca mine, că şi pe ea marcat-o cutare lucru, că aş fi mai săracă fără ele. de unde m-am cocoţat, convieţuirea îndelungată obligă la toleranţă, toleranţa duce la bunăvoinţă, bunăvoinţa naşte interes, interesul aduce cunoaştere. aprofundez, ridicaţi-mi statuie.

leechu deveni...

2007-11-11T23:24:00.000-08:00

...fascinată de ochii lui peter hammill. progres muzical notabil.

sodoma şi gomora

2007-11-09T06:27:00.000-08:00

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

zen

2007-11-05T03:31:00.000-08:00

workin' all day and never gettin' nowhere

what can i say? workin' all day

curios ce puţine lucruri îmi trec prin cap când traduc şi învăţ pe bune. ce puţine am de spus. inspiraţia de orice natură mă eludează. mushin. no mind. concentrare. mortificare. disciplină. în pauzele alocate viciului nambăr uan - muzica, distribuite cu ţârâita (namely pe drumul spre şcoală, străbătut tot pe jos, cu vântul aprig şfichiuindu-mi obrăjorii pristini de anti-eroină postmodernă), îmi ţin companie nişte neni englezoi progresivi, profunzi şi serioşi, care fac glumiţe ocazionale ca să destindă atmosfera grea. neni cărora-mi vine uneori să le zic să se ia de mânuţe şi să facă nişte piruete mai hacana, să fur cinci minute clandestine de maimuţăreală pe tool. dar nu.

if i were black and i lived here

i'd want to be a big man in the f.b.i.

or the c.i.a.

but as i'm not and, of course, i don't

and as i'm free, white and twenty[-one]

i don't need more power than i've got

except for sometimes...

when i'm broke

my flustered ways m-au aruncat într-o budă agăţată de un pom care stă în aer peste un lac care dă într-un puţ. suntem lipiţi pământului, sunt codaşă la facultate. nu mai mere-aşa. apăi zen, dară.

translation blues

2007-11-01T00:32:00.000-07:00

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?

odă intelectului meu

2007-10-27T09:42:00.000-07:00

intelectul meu e un moşneag în zdrenţe, fost matematician de elită, regizor de valoare şi sculptor de geniu, care cerşeşte bani de o pâine şi îi bea.

intelectul meu e o babă acră care otrăveşte pisicile vecinilor şi se uită la poze cu ea când era o femeie frumoasă, elegantă şi curtată.

intelectul meu e o groapă comună cu trupuri ştirbite.

intelectul meu e un tânăr sfios care, hărţuit dulce de domnişoara cunoaştere, nu-şi poate trage sufletul şi lua inima-n dinţi să-i ceară mâna, de teama fericirii din nefericirea non-ignoranţei.

intelectul meu e un castel de basm a cărui întreţinere a devenit un lux pe care faimoasa cântăreaţă depresivă, drogată şi falită nu şi-l mai permite.

intelectul meu e o adolescentă piele şi os care nu mănâncă să nu se îngraşe, nu iese din casă că are un coş pe nas şi nu vrea să audă că tot ce trăieşte ea s-a mai simţit, gândit, spus, făcut şi scris înainte.

intelectul meu e apă stătută în care peştii se mănâncă între ei până la ultimul.

intelectul meu e un odor de copilaş care culege flori gingaşe multicolore, le azvârle c-a văzut un fluturaş, aleargă după el, cade cu genunchiul de pietriş, se juleşte, se pune cu curu-n mijlocul drumului şi orăcăie.

intelectul meu e mama care-şi trimite fiica la produs în loc să meargă la produs pentru fiica ei.

intelectul meu e o rochie care a stat prea bine pe audrey hepburn ca s-o mai poarte vreodată cineva.

intelectul meu e un miop care şi-a rătăcit ochelarii prin mormane de haine şi hârţoage.

intelectul meu e o pungă de chipsuri la suprapreţ, umplută pe jumate cu aer.

intelectul meu e un călău care contemplă o sală plină de cele mai variate şi eficiente arme, familiare şi exotice, vechi şi noi, cu mândria că el poate să facă din rahat bici.

intelectul meu e un mit.

le bonheur

2007-10-20T04:01:00.000-07:00

ouh, le bonheur est partout

ça déborde même, c'est fou

şi na că la mine-i adevărat, fără melancolia urbană râsă isteric cu ironie amară a lui nea' bertrand. fără ghilimele.

pentru prima oară în anul de graţie 2007 cel aducător de gânduri sinucigaşe înhămate la serotonină 14, sunt ghini. pentru prima oară ne simt sănătoasă la creier, învăţ să fiu plod de 20 de ani, îmi râd în loc să-mi plâng prostia şi prostiile. îmi răsfoiesc amintirile din copilărie şi-mi aflu rădăcinile la locul lor, după tot dansul jalnic al adolescenţei, al încercării de a mă smulge şi a-mi lua câmpii. gândesc cu propriu-mi cap. habar n-aveam că-s om bun cu suflet bun, ba pot şi am posibilitatea să gândesc cu capul meu. habar n-aveam ce bine e. dimineaţa merg la şcoală pe jos, cu cafeaua la purtător în sticluţă dubioasă de lichior, cu urechile-n căşti şi ochii-n pomii din parcul eroilor. stau la toate cursurile. îmi iubesc colegii, îmi iubesc facultatea, îmi iubesc specializarea.

şi mai apare un florea cu "nivelul vostru actual vă asigură nota 3 la mine, luaţi şi citiţi din aceasta toţi, aceasta e o carte mediocră da' vă mai dau eu altele"; mai apare o mihaelă cu "te-am sunat doar să văd ce mai faci, aş merge la o expoziţie"; mai apare un seba cu "hai club de lingvistică".

altfel, viaţa mea încape în vorbele lu' flăcăul cul de la preselecţia megastar: "deci cânt. prin baie, pă unde-apuc şi io. cânt. [...] câte şi mai câte.". nerăbdare? frustrare? panică? nâţ. câte şi mai câte.

fiindcă pentru prima oară în anul de graţie 2007, am lăsat gardul cu ciori vopsite pe care voiam să le prind şi să le spăl până la carne că ştiu eu că-s frumoase de fapt. mi-am întors ochii la vrăbiuţa care murea de inaniţie în mâna mea inconştientă. dac-o-mbuib subit, o să crape, sărmana. cătinel.

ça va pas être facile

de trouver son style

allez!

curcubee şi fructe

2007-10-16T06:33:00.000-07:00

mi-era dor de oboseală cumplită diurnă de la veghe masochistă nocturnă pe fond de radiohead în căşti, cu pupilele adaptate să cate umbrele albastre în detaliu lucid, cu transă dubioasă, cu boceală convulsivă for no apparent reason până când nasul înfundat nu mă lasă să mai dorm oricum? nu. dar e albumul nou. trebuie. şi dacă-mi face asta, o fi bun. un lucru mi-e clar. dacă m-au monopolizat în întreg monosensul cuvântului nişte luni de zile, vina nu-i a mea. le dai un deget, îţi iau toată mâna. le dai o ureche, îţi iau tot capul. şi, ca o muiere posesivă, vor să-i bagi în seamă numai pe ei. sau îţi însuşeşti atitudinea de copil bătut care se sufocă de încălzirea climei şi de varii alte tristeţi, acceptând că viaţa-i urâtă şi guvernul corupt, lăsându-te deprimat ca la carte, până-n măduva oaselor, cel puţin câteva zile, sau n-ai înţeles nimic. te trag sub o plapumă grea, înăbuşitoare, de sub care n-ai voie să scoţi o mână, un picior sau măcar un fir de păr de pe creştet cât dormi somnul radiohead. "in rainbows" muzică de l-aş considera, cât ai clipi din player l-aş evacua şi altă chestie mai de bun simţ în loc aş băga. radiohead e o stare. o stare căreia i-am permis cu generozitate să mă încerce yet again. şi care m-a readus faţă în faţă, că aci voii s-ajung, cu vechiul meu prieten abandonat, fruity loops. m-a readus la ideea că n-ar strica să nu las calculatorul de tot, cu toate sunetele pământului de explorat. aşa că m-am apucat ca bezmetica să fac iar ritmuri tâmpe şi să-mi amintesc, încet, dar nu alarmant de încet, tot ce învăţasem şi uitasem să dreg pe-acolo. am şi tras câteva prostioare, da' nici să mă ardeţi cu acid sulfuric nu dau. întrucât, la fel ca înainte, mă simt pe lângă tot ce înseamnă armonie sonoră şi mă întreb dacă o să scot încurajator de curând un treac pe care să-l pot apoi asculta fără să mă chircesc de ruşine. dar am băgat microfonul în cutia chitarei crăpate şi neacordabile şi zdrăngăneala s-a înregistrat atât de clar şi curat că nu mi-am crezut timpanelor. păi atunci ok, computer.

şi toată treaba asta îmi aminteşte de skittles.

progland

2007-10-12T05:34:00.000-07:00

petreceam cu singer-songwriterii mei. dacă poţi să-i zici aşa. tataia cohen mârâia obosit nişte obscenităţi, miss difranco îşi acorda chitara cu spatele ca să nu văd, dan alinta sticla de whisky ca pe o gagică bună, fionica plângea isteric dar silenţios, buckley junior fuma ţigară de la ţigară cu ochi rătăcitori, regina încerca fără succes să ne mişte cu chiţăieli siropoase, yorkuletz vomita încuiat în baie. jucaserăm adevăr şi provocare ore întregi. acum ne plictiseam. le cunoşteam adevărurile. îmi aşteptam provocarea.

cufundat într-un fotoliu, roger waters. cum de am uitat să-l menţionez? era unul de-al nostru. versurile şi vocea lui m-a cioplit cât şi ale celorlalţi. dar, în mod straniu, el nu ne împărtăşea veghea sictirită. el dormea dus, liniştit, furat de altă lume, complet străină.

prog?

ştiu şi eu? asta-i treabă de bărbaţi. de instrumentişti care stau cu nasurile-n portative sau tabulaturi, care pun preţ pe sunete şi nu pe idei, care consideră că timpul lor merită pierdut cu lungeli psihedelicoase. pe mine singer-songwriterii mei m-au învăţat tot ce trebuie să ştiu. mi-au împărtăşit cugetările lor, mi-au împrumutat glasurile lor. şi totuşi... asta nu mai e petrecere, ăsta-i priveghi. pân-aici mi-a fost? nu vreau şi nu am să mă plafonez. nu-s io aia, mulţam. mă cuibăresc lângă roger şi adorm.

[aşadar, păşesc rapid, dar nesigur în progland, un tărâm despre care am atâta habar cât americanu' de rând despre românia. mă propulsează o fascinaţie ca de copil care a dat de o jucărie nouă. nu, nu un copil care vrea să pară mare şi-şi umple urechiuşele inocent snoabe cu sunete ciudate care-l plictisesc de moarte. n-am de gând să mă iau prea tare în serios cu muzica progresivă. n-am de gând să tai şi să spânzur. nici măcar n-am de gând să-mi placă, dar ea-şi tot flutură genele la mine de parcă ar vrea să-mi spună ceva şi nu îndrăzneşte. aşa că am de gând s-o ascult. cu atenţie pioasă şi nesaţ. cu fascinaţia de copil care a dat de o jucărie nouă pe un tărâm nou.]

aici nu mai există nume şi feţe, versuri şi voci, carne şi sânge. e vis. mă duce pe umeri un uriaş blând. trist şi singuratic. lumea-i zice că e second rate, că n-a avut noroc da' nici nu l-a meritat, că nu-i un virtuoz, că mai e şi urât, că nici măcar n-are piese lungi. şi ce? mie îmi zâmbeşte cu drag, pe mine mă cară ca pe un fulg. timpanele mele se uită ca mâţa-n calendar la tehnicile cu care se joacă, la armoniile lui sofisticate, la culorile şi texturile mulţimii de instrumente. dacă vreau nonsens, dau în butoane la maşinăria catifelată, dacă vreau simplitate, mă întreţin cu floyd cel roz în obraji, dacă vreau vreau poezie, mi-o generează van der graaf. uriaşul meu e melodios, bizar şi franc. nu ştiu cum merg astea trei. ştiu doar că, mai mult decât să creeze confuzie, să facă atmosferă sau să zdrobească recorduri, îi place să cânte muzică. poate de asta îi râde tot progland-ul în nas. dar el e foarte bun cu mine. aşa că îl las să-mi ascută auzul, să-mi pună sare pe rana perfecţionismului bolnav, să-mi arate câte mai am să învăţ şi cîte aş putea să fac, să mă mângâie şi să mă plimbe prin tărâmul ăsta nou, poate spre curtea regelui gătit cu pupură, poate la nea' emerson lângă lac sub palmier, poate până hăt la facerea lumii.

go [norocu' ăla]

2007-10-08T07:35:00.000-07:00

acum câteva secole, a mă împrieteni cu byron şi a cânta cu el era o treabă care durea la visat. n-aveam eu norocu' ăla. să vadă că exist, să vadă cât m-a influenţat, să vadă ce pot. să-i placă. nu speram, nu credeam, nu încercam. îmi sunt cea mai proastă ambasadoare, aşa că păstram distanţa aproape ostentativ, să nu creadă că-s cine ştie ce groupie dementă în călduri. visam dureros şi încasam miştouri fără milă de la guri rele care într-o zi au paralizat cu toantele, căci, iată, am avut norocu' ăla. hireaţi voi să hiţi. dar când eşti eu şi se întâmplă, chances are că o s-o cam iei razna. când te mai şi aia la creier hesse cu prieteniile lui predestinate care duc cele două părţi la o treaptă superioară a existenţei lor, fact is că ai luat-o razna irecuperabil. de la vis la realitate, de la realitate la plan. ţeşi ca bunicuţa la goblenul unui viitor care nu ţine seamă de variabile şi nu face rabat la perfecţiune. uiţi că omul pe care ţi-ai jurat că dacă ai norocu' ăla să-l cunoşti o să-l iei aşa cum e nu e cum vrei tu, nu vede chiar tot şi nici nu ţine neapărat să să-l iubeşti platonic până cazi lată. uiţi că, deşi simţiţi la fel, gândiţi total diferit, asta când gândiţi de vreo culoare. uiţi că ai un drum şi te opreşti să te închini la altar până-n pământ. stai şi ţeşi. stai şi-ţi stă norocu' ăla. dreams come true. plans fall through.

o bestie care face mişto de mine mi-a spus cândva că vreau să le scriu vieţile oamenilor care-nseamnă ceva pentru mine. un ceva care-ncolţeşte dintr-un sâmbure de adevăr şi se înalţă la mine-n cap ca un falnic stejar, la umbra căruia mă sădesc şi nu mai cresc. să-i leg de mine etern cu o funie mistică, îmbibată de măreţie şi înnodată de mâna destinului. să-i leg de mine şi să nu mai plece. iar când ei vor să plece e vai şi-amar. curg râuri de alcool şi lacrimi. stejarul le bea, se dezvoltă, putrezeşte, cade, mă striveşte. şi ei nicăieri. lumină?

bun. ia să cresc eu de data asta.

what are friends for?

to make you stronger

to kick you out the door

i love you but i let you go