fălci trosnesc de-atâta căscat în sfera în care descoperirile epocale ce-mi marchează belicoasa devenire sunt locuri comune. cine n-a ascultat premiata forneria marconi? [e fraier.] de ce i-ar păsa cuiva că, pe undeva, încă o emoleată mică şi-a deschis urechile spre încă o formaţie care cântă frumos? şi, în orice caz, de ce dracu' tre' să citesc despre fiecare trupă de prog din anii '70 că la un moment dat s-au încâlcit în atâta muzică bună şi au început să-i îndrepte buclele cu placa, să-i ia din lungime şi volum şi s-o vopsească blond?
.
zilele astea am hoinărit printre copaci verzi şi cântece pfm. m-am pierdut în "storia di un minuto" şi "per un amico", şafăluite mârlăneşte, şi am uitat de toate. când iei la cunoştinţă de existenţa unei muzici cu desăvârşire pe sufletul tău, ale cărei meandre se mulează firesc pe denivelările tale, care, ca orbit clean, curăţă şi în locurile greu accesibile şi te lasă proaspăt şi strălucitor... te bucuri. te bucuri cu o bucurie mare şi atotcuprinzătoare. încă ceva mişto există pe lume. e mare lucru. puţini îşi dau seama ce mare lucru e. te bucuri şi uiţi.
.
uiţi că descoperi muzici după muzici, că tot nu le faci. uneori mă copleşeşte penibilul blogului ăstuia. un penibil care-i penetrează fiecare por, aşa cum cerneala penetrează creta (oh days of innocence când era astă reclamă la teve...). penibil până la conceptul de bază. fellow shipmen, methinks we approach a grinding halt.
.
oare scriu aşa fiindcă mi-a dispărut motanul şi-s la pms? sunt maestră la cramping my own style. la construit cadre ţepene în care nu pot să mă mişc. e blogul meu, scriu ce vreau pe el în definitiv... dar eu am ceva de demonstrat. cum n-am anything to show for anything, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu. când am un dram de bun simţ şi mă abţin de la scris altogether (ceea ce-mi vine deprimant de uşor), mă panichez că n-am mai scris pe blog de secole. cum nu progresez deloc ca să am despre ce scrie, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu că nu progresez deloc ca să am despre ce scrie şi că n-am mai scris pe blog de secole. mor duşmanii!
.
tânjesc la un blog cozy, pe care să pun linkuri la alde gizmag.com şi allsp.com, pe care să agăţ poze colorate random, pe care să rantui în voie despre cum am făcut eu cu dubi pizza bună şi omletă cu ierburi şi mock chinese chicken, despre cum am luat o pereche de tenişi galben-gălbenuş cu 10 lei din carrefour, despre cum vreau să văd trupa lui michael flatley, despre ce-mi plac mie crop circles, despre cum sunt bolnavă de invidie şi self-loathing că el pleacă un semestru să facă lingvistică la veneţia (param-pappam, pappam! grazie davvero di vivere!) şi eu rămân în glodul meu... ar fi un blog despre micile şi marile plăceri şi neplăceri ale vieţii mele. despre absolut orice mă taie capul. dar curând aş constata că nu capul mă taie pe mine - eu îl tai pe el. îl ciopârţesc ca picii de şcoală primară hârtia colorată la lucru manual. nu, ei taie forme pentru nişte felicitări of sorts, caraghioase în cel mai rău caz. eu tai confetti. le arunc, într-un gest de exaltare, peste unde mi-ar fi capul dacă l-aş mai avea. pe urmă dă-i şi scutură, piguleşte, mătură, adună, dă la gunoi.
.
lasciatemi cantare... atât am vrut şi eu. chiar nu poate să se-ntâmple de la sine?...
