lasciatemi cantare

fălci trosnesc de-atâta căscat în sfera în care descoperirile epocale ce-mi marchează belicoasa devenire sunt locuri comune. cine n-a ascultat premiata forneria marconi? [e fraier.] de ce i-ar păsa cuiva că, pe undeva, încă o emoleată mică şi-a deschis urechile spre încă o formaţie care cântă frumos? şi, în orice caz, de ce dracu' tre' să citesc despre fiecare trupă de prog din anii '70 că la un moment dat s-au încâlcit în atâta muzică bună şi au început să-i îndrepte buclele cu placa, să-i ia din lungime şi volum şi s-o vopsească blond?

.

zilele astea am hoinărit printre copaci verzi şi cântece pfm. m-am pierdut în "storia di un minuto" şi "per un amico", şafăluite mârlăneşte, şi am uitat de toate. când iei la cunoştinţă de existenţa unei muzici cu desăvârşire pe sufletul tău, ale cărei meandre se mulează firesc pe denivelările tale, care, ca orbit clean, curăţă şi în locurile greu accesibile şi te lasă proaspăt şi strălucitor... te bucuri. te bucuri cu o bucurie mare şi atotcuprinzătoare. încă ceva mişto există pe lume. e mare lucru. puţini îşi dau seama ce mare lucru e. te bucuri şi uiţi.

.

uiţi că descoperi muzici după muzici, că tot nu le faci. uneori mă copleşeşte penibilul blogului ăstuia. un penibil care-i penetrează fiecare por, aşa cum cerneala penetrează creta (oh days of innocence când era astă reclamă la teve...). penibil până la conceptul de bază. fellow shipmen, methinks we approach a grinding halt.

.

oare scriu aşa fiindcă mi-a dispărut motanul şi-s la pms? sunt maestră la cramping my own style. la construit cadre ţepene în care nu pot să mă mişc. e blogul meu, scriu ce vreau pe el în definitiv... dar eu am ceva de demonstrat. cum n-am anything to show for anything, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu. când am un dram de bun simţ şi mă abţin de la scris altogether (ceea ce-mi vine deprimant de uşor), mă panichez că n-am mai scris pe blog de secole. cum nu progresez deloc ca să am despre ce scrie, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu că nu progresez deloc ca să am despre ce scrie şi că n-am mai scris pe blog de secole. mor duşmanii!

.

tânjesc la un blog cozy, pe care să pun linkuri la alde gizmag.com şi allsp.com, pe care să agăţ poze colorate random, pe care să rantui în voie despre cum am făcut eu cu dubi pizza bună şi omletă cu ierburi şi mock chinese chicken, despre cum am luat o pereche de tenişi galben-gălbenuş cu 10 lei din carrefour, despre cum vreau să văd trupa lui michael flatley, despre ce-mi plac mie crop circles, despre cum sunt bolnavă de invidie şi self-loathing că el pleacă un semestru să facă lingvistică la veneţia (param-pappam, pappam! grazie davvero di vivere!) şi eu rămân în glodul meu... ar fi un blog despre micile şi marile plăceri şi neplăceri ale vieţii mele. despre absolut orice mă taie capul. dar curând aş constata că nu capul mă taie pe mine - eu îl tai pe el. îl ciopârţesc ca picii de şcoală primară hârtia colorată la lucru manual. nu, ei taie forme pentru nişte felicitări of sorts, caraghioase în cel mai rău caz. eu tai confetti. le arunc, într-un gest de exaltare, peste unde mi-ar fi capul dacă l-aş mai avea. pe urmă dă-i şi scutură, piguleşte, mătură, adună, dă la gunoi.

.

lasciatemi cantare... atât am vrut şi eu. chiar nu poate să se-ntâmple de la sine?...

godot şi trântirea în braţe

am văzut-o.

.
e ca toate celelalte. o cară-n spate micul roacheraş dătător din cap care vrea să fie "d'al nostru", micul emolet colorat care vrea să fie kewl, mica fecioară diafană care vrea să fie vali sterian, micul ciudat boem care vrea să fie ca frunza-n vânt, mica brian molko sictirită care nu vrea nimic. o hora oarecare. furnir bej, corzi argintii. ieftioară şi nicicum deosebită de toate celelalte.
.
e a mea. e minunată. e soneria care, după ce am tot snoozuit somnambulic alărmuţa maimuţărită de la mobil, începe să sune tare, metalic, clar, gata să-mi curme în sfârşit letargia. alerg în pijama la uşă. e special delivery cu un bilet de la godot. e chitara.
.
am s-o car în spate şi eu. ca pe o cruce; ca pe un frate rănit; ca pe un ghiozdan burduşit, pregătit de mama, în care sunt sigură că e tot ce am nevoie deşi n-am pus nimic cu mâna mea, în care urmează să văd de fapt ce e când ajung la şcoală. deocamdată sunt pe drum. r.a.t.b.-ul e închis, merg pe jos, dar e frumos afară, ştiu străzile şi am companie. numai că... tocmai de asta, parcă mi-ar veni să mă scutesc spontan de primul curs, poate de-al doilea...
.
godot şi-a făcut treaba. pe căi misterioase şi complet neaşteptate. un "cum ai putut să pici cinci examene? totuşi ce vrei să faci cu viaţa ta?" al unei bunici îmbolnăvite de îngrijorare, întâmpinat de un riscant de sincer "v-am tot spus că vreau să fac muzică da' nu vă pasă *pumn încleştat* şi mi s-a stricat chitara *scâncet* şi dacă voi credeţi c-o să ajung o traducătoare de firmă *scrâşnet* încuiată cu frustrările ei într-un birou prăfuit *hohot de plâns* vă înşelaţi" l-a invocat pe godot, iar el şi-a făcut treaba. n-a trebuit să muncesc eu banii - economiile bunicii sunt tot aşa de bune. n-a trebuit să mă preumblu prin magazine - părintele martin ştie el de unde şi-a înzestrat mica orchestră bisericească. n-a trebuit să verific rezonanţă şi acordaj - le-a rezolvat godot şi pe-alea, mânca-l-ar mama. ce m-aş face fără el?
.
tot ce mai vrea bunica, înainte să-mi şi dea chitara, e să-i recâştig încrederea. adică să-mi repar situaţia şcolară şi profesională. nu-i aşa sinistru cum sună. godot ar fi fost mai puţin godot dacă întâmplarea s-ar fi întâmplat până la capăt. eu nu m-am supărat pe el. ştie exact ce face. îmi trânteşte în braţe exact ce şi când trebuie. zboară prin cer cu un corn al abundenţei. când aşteptarea mea bovină se face aşa inertă că nu mai ştiu de ce şi ce aştept, mi-o mai întrerupe cu un răsfăţ gratuit, un semn fugar că există, că e pe undeva, că poate o să vină... că e numai vina mea dacă o să mă găsească dormind, cu uşa încuiată.

nervi de primăvară

mi-e frig şi întuneric. soarele arde fiindcă are febră, în primăvara asta plăpândă şi palidă ca un copil născut prematur.

.

de ieri mă trezesc la 5, îmi execut gimnastica, pregătesc fulgii de secară care-mi stau în gât, îmi pun ceaiul verde cu prea puţin zahăr şi prea multă lămâie. şi dau drumul la marissa nadler. lucrurile or să meargă dacă le fac să meargă. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

.

sunet legănat de chitară rece, îngheţată, voce fantomatică, şoptită, tremurată ca duhul lui dee dee în duş, în episodul macabru cu fishie. îmi aminteşte de copilele tuberculoase de prin poeziile lui bacovia. nu mi-a plăcut bacovia. pe vremea când citeam, am citit "plumb" din scoarţă-n scoarţă. la început m-a prins în mreje stranii, m-a îmbiat cu imagini puternice. pe urmă s-a diluat în monotonie şi a căzut în uitare. acum revine, de mână cu acel nuştiuce tânguit, undeva între radiohead, pj harvey şi liz fraser, care mă fură şi mă face să mă strâmb la zilele mele tinere şi însorite. revine adus de această această marissa nadler peste care am dat întâmplător, prin mijlocirea nimănui. din vina mea. şi care m-a trimis la omul-elefant, cu jumătatea lui de corp deformată cutremurătoar şi la sylvia plath, cu capul ei asfixiat în cuptor. singură am găsit-o şi singură o suport. nu e o muzică pe care am s-o împart. n-am să împart povara asta bizară şi sinistră, nu mi-a greşit nimeni pe lume într-o asemenea măsură.

.

aşa că să nu intri aici: http://www.myspace.com/songsoftheend

.

în rest, eterna mare aşteptare a lui godot care o să-mi trântească în braţe o chitară nouă şi strălucitoare, pe care am să-nvăţ să găsesc cele mai ciudate acorduri, cu care vocea o să mi se împletească în melodii care nu credeam că pot să iasă din mine şi care, fără acea chitară, nici n-ar fi putut ieşi. dar desigur, acum aştept activ. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

meteo

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

muzica aia

to everything (turn, turn, turn)

there is a season (turn, turn, turn)

and a time for every purpose, under heaven

a time to be born, a time to die

a time to plant, a time to reap

a time to kill, a time to heal

a time to laugh, a time to weep

a time to build up, a time to break down

a time to dance, a time to mourn

a time to cast away stones, a time to gather stones together

a time of love, a time of hate

a time of war, a time of peace

a time you may embrace, a time to refrain from embracing

a time to gain, a time to lose

a time to rend, a time to sew

a time to love, a time to hate

a time for peace, i swear it's not too late

.

că mare hipioată şi mare savantă mi-am fost eu la viaţa mea. şi iată-mă la două noaptea (no matter what the bloody blog timer says), neputincioasă în faţa unui snop de articolaşe disparate luate de pe şmecheria de proquest (fii student, fă-ţi permis la bibliotecă şi devorează-le bazele de date că mare lucru tot n-ai să găseşti) despre orice aspect al războiului din vietnam, mai puţin alea esenţiale. iată-mă dând peste o listă de muzicieni în prezentarea strategiei de curs a unei tanti profesoare. iată-mă tastând pete seeger pe youtube să văd cine-i ăla şi picând într-o fascinaţie bineînţeles mai dulce ca gândul la nimicnicia mea de învăţăcică de care-i numai gura. n-o să fac nici o annotated bibliography în noaptea asta. nu reuşesc să mă însufleţesc întru găsirea capului şi cozii a ce naiba vreau să tratez. nu reuşesc să-mi amintesc ce mă făcea să empatizez cu soldaţii din vietnam până-n străfundurile fiinţei mele europene de secol 21. nu reuşesc, din pielea de donşoară împăcată cu universul, să mai simt o dată impulsul de a scrie despre războiul ăla cu fervoarea cu care am scris în atestat. sigur, acolo am zis că soldaţii ascultau rock, fumau iarbă şi voiau acasă. acum trebuie să suflu matur şi meticulos cu paiul în materia civilizaţie americană, care nu-mi trezeşte umbră de sentiment uman, că doar-doar o face nişte balonaşe care să semene a eseu. nu reuşesc, dar poate muzica (ea, muzica! ce m-aş face fără ea!) o să mă ajute. muzica aia care, spre deosebire de metalele urlate de azi, exprima o furie ceva mai puţin futilă şi, spre deosebire de bălădiţele populist-militante bono/greenday style, o exprima poetic şi cu o ironie sfâşietor de veselă. tonică, amară şi pişcăcioasă ca un schweppes. muzica aia la care, într-a 11-a, când m-a lovit woodstocăreala, n-am avut acces deplin, că trăiam încă din casetele alor mei şi cd-urile de la tudor. muzica aia poate o să-mi fie madlena lui proust. dar nu în noaptea asta.

sodoma şi gomora

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

translation blues

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?

odă intelectului meu

intelectul meu e un moşneag în zdrenţe, fost matematician de elită, regizor de valoare şi sculptor de geniu, care cerşeşte bani de o pâine şi îi bea.

.

intelectul meu e o babă acră care otrăveşte pisicile vecinilor şi se uită la poze cu ea când era o femeie frumoasă, elegantă şi curtată.

.

intelectul meu e o groapă comună cu trupuri ştirbite.

.

intelectul meu e un tânăr sfios care, hărţuit dulce de domnişoara cunoaştere, nu-şi poate trage sufletul şi lua inima-n dinţi să-i ceară mâna, de teama fericirii din nefericirea non-ignoranţei.

.

intelectul meu e un castel de basm a cărui întreţinere a devenit un lux pe care faimoasa cântăreaţă depresivă, drogată şi falită nu şi-l mai permite.

.

intelectul meu e o adolescentă piele şi os care nu mănâncă să nu se îngraşe, nu iese din casă că are un coş pe nas şi nu vrea să audă că tot ce trăieşte ea s-a mai simţit, gândit, spus, făcut şi scris înainte.

.

intelectul meu e apă stătută în care peştii se mănâncă între ei până la ultimul.

.

intelectul meu e un odor de copilaş care culege flori gingaşe multicolore, le azvârle c-a văzut un fluturaş, aleargă după el, cade cu genunchiul de pietriş, se juleşte, se pune cu curu-n mijlocul drumului şi orăcăie.

.

intelectul meu e mama care-şi trimite fiica la produs în loc să meargă la produs pentru fiica ei.

.

intelectul meu e o rochie care a stat prea bine pe audrey hepburn ca s-o mai poarte vreodată cineva.

.

intelectul meu e un miop care şi-a rătăcit ochelarii prin mormane de haine şi hârţoage.

.

intelectul meu e o pungă de chipsuri la suprapreţ, umplută pe jumate cu aer.

.

intelectul meu e un călău care contemplă o sală plină de cele mai variate şi eficiente arme, familiare şi exotice, vechi şi noi, cu mândria că el poate să facă din rahat bici.

.

intelectul meu e un mit.