sâmbătă, 20 iulie. mă bântuie de dragul de a mă bântui. încă dădeam lupte să-mi ies din carapace prin teste de curaj, iar ziua asta trebuia să fie un test dublu.
prânz: party de adio organizat de profesoara noastră japoneză. după enşpe sesiuni de autoflagelare că am fost o studentă proastă şi n-am ce căuta, m-am trezit la realitate: am fost invitată, e urât dacă nu mă duc, unde mai pui că probabil o să vină puţină lume din acelaşi fals motiv. şi dacă o să fim doar eu şi "tipele care ştiu japoneză", ce? am luat şi eu primul meu 10 la curs practic în 3 ani. ceea ce m-a făcut să mă autoflagelez şi mai tare că am fost o studentă proastă. în fine. şi mi-am mişcat posteriorul, cu morcov cu tot, şi a fost de vis. am mâncat primul meu sushi (ca să aflu că-i zicea norimaki), am întrebat o profă japoneză (alta) unde e gunoiul (în japoneză!), am socializat cu gagici de anul 1 pe care aproape le-aş fi impresionat cu înţelepciunea şi umorul meu dacă n-aş fi exagerat singură dimensiunile neştiinţei mele de japoneză (dar atunci n-aş fi fost eu). a fost ca la carte şi după ceas: acum o întâmpinare puţin awkward, acum lumea bea şi trăncăne în voie, acum facem mâncare japoneză, acum "facem kanpai" (dăm noroc cu un pahar de bere), acum desertul, acum profa ne dă cărţi de vizită, acum coborâm, acum profa ne ia în braţe pe rând şi valea. sună rigid? eu zic că e al naibii de eficient împotriva neînţelegerilor. am înţeles. şi am înţeles că poveştile dlui. florea despre vânzătoare japoneze care-ţi fac ceai şi stau la taclale cu tine nu sunt prea frumoase să fie adevărate. nici măcar pentru una ca mine. că o atmosferă prietenoasă şi da, relaxată, în compania unui japonez, fie-ţi el şi superior, poate să existe, şi e un lucru de o frumuseţe care m-a şocat când am cuprins-o cu mintea şi cu inima şi m-a făcut să plâng. serios. serios.
seară: mă înscrisesem la primul concurs de karaoke japonez într-un bar japonez din românia. în ultima clipă, cam prea în ultima clipă şi fără precauţii care s-au dovedit esenţiale. aveam să cânt "keep tryin'" (utada hikaru), un cântecel optimist şi drăguţ - credeam eu, foarte pe placul japonezului "normal" (a.k.a. nu punker travestit de canal din tokyo à la ryu murakami). versuri multe şi grele - pe care le învăţasem la perfecţie demult, fiindcă aveam fantezia secretă şi vinovată de a-l cânta cândva în public (mai precis în faţa profilor, perversă mică). ce-mi scăpase cât timp l-am semi-cântat/semi-şoptit "cu muzica" şi nu "cu negativul" era că e prea sus pentru ambitusul meu şi prea mitraliat ca să-mi dea timp să respir - ingredientele perfecte pentru o catastrofă: eu, muziciana talentoasă, pusă în genunchi la karaoke. aveam s-o urăsc etern pe utada dacă păţeam aşa ceva din cauza ei. o, nu! asta nu făcea decât să-mi crească adrenalina. eram mândră ca m-am înscris în ciuda fricii mele penibile de a face ceva pe lumea asta. într-un fel sau altul, avea să iasă genial.
doar că n-a fost. punct. nu eram pe listă. dar am dat mailul şi am crezut că era de-ajuns... am dat mailul şi restul a fost tăcere. de mult nu mi s-au mai înecat corăbiile aşa. adică de mult nu mi s-a mai întâmplat să mi se înece corăbiile şi vina să-mi aparţină doar parţial. am pierdut o experienţă mai importantă decât pare. fiindcă oricât de caraghios ar suna din afară, ăsta era testul care ar fi dat adevărata măsură de eroism şi satisfacţie:
prânz: party de adio organizat de profesoara noastră japoneză. după enşpe sesiuni de autoflagelare că am fost o studentă proastă şi n-am ce căuta, m-am trezit la realitate: am fost invitată, e urât dacă nu mă duc, unde mai pui că probabil o să vină puţină lume din acelaşi fals motiv. şi dacă o să fim doar eu şi "tipele care ştiu japoneză", ce? am luat şi eu primul meu 10 la curs practic în 3 ani. ceea ce m-a făcut să mă autoflagelez şi mai tare că am fost o studentă proastă. în fine. şi mi-am mişcat posteriorul, cu morcov cu tot, şi a fost de vis. am mâncat primul meu sushi (ca să aflu că-i zicea norimaki), am întrebat o profă japoneză (alta) unde e gunoiul (în japoneză!), am socializat cu gagici de anul 1 pe care aproape le-aş fi impresionat cu înţelepciunea şi umorul meu dacă n-aş fi exagerat singură dimensiunile neştiinţei mele de japoneză (dar atunci n-aş fi fost eu). a fost ca la carte şi după ceas: acum o întâmpinare puţin awkward, acum lumea bea şi trăncăne în voie, acum facem mâncare japoneză, acum "facem kanpai" (dăm noroc cu un pahar de bere), acum desertul, acum profa ne dă cărţi de vizită, acum coborâm, acum profa ne ia în braţe pe rând şi valea. sună rigid? eu zic că e al naibii de eficient împotriva neînţelegerilor. am înţeles. şi am înţeles că poveştile dlui. florea despre vânzătoare japoneze care-ţi fac ceai şi stau la taclale cu tine nu sunt prea frumoase să fie adevărate. nici măcar pentru una ca mine. că o atmosferă prietenoasă şi da, relaxată, în compania unui japonez, fie-ţi el şi superior, poate să existe, şi e un lucru de o frumuseţe care m-a şocat când am cuprins-o cu mintea şi cu inima şi m-a făcut să plâng. serios. serios.
seară: mă înscrisesem la primul concurs de karaoke japonez într-un bar japonez din românia. în ultima clipă, cam prea în ultima clipă şi fără precauţii care s-au dovedit esenţiale. aveam să cânt "keep tryin'" (utada hikaru), un cântecel optimist şi drăguţ - credeam eu, foarte pe placul japonezului "normal" (a.k.a. nu punker travestit de canal din tokyo à la ryu murakami). versuri multe şi grele - pe care le învăţasem la perfecţie demult, fiindcă aveam fantezia secretă şi vinovată de a-l cânta cândva în public (mai precis în faţa profilor, perversă mică). ce-mi scăpase cât timp l-am semi-cântat/semi-şoptit "cu muzica" şi nu "cu negativul" era că e prea sus pentru ambitusul meu şi prea mitraliat ca să-mi dea timp să respir - ingredientele perfecte pentru o catastrofă: eu, muziciana talentoasă, pusă în genunchi la karaoke. aveam s-o urăsc etern pe utada dacă păţeam aşa ceva din cauza ei. o, nu! asta nu făcea decât să-mi crească adrenalina. eram mândră ca m-am înscris în ciuda fricii mele penibile de a face ceva pe lumea asta. într-un fel sau altul, avea să iasă genial.
doar că n-a fost. punct. nu eram pe listă. dar am dat mailul şi am crezut că era de-ajuns... am dat mailul şi restul a fost tăcere. de mult nu mi s-au mai înecat corăbiile aşa. adică de mult nu mi s-a mai întâmplat să mi se înece corăbiile şi vina să-mi aparţină doar parţial. am pierdut o experienţă mai importantă decât pare. fiindcă oricât de caraghios ar suna din afară, ăsta era testul care ar fi dat adevărata măsură de eroism şi satisfacţie:
- unei perioade în care mă zbăteam să depăşesc o teamă iraţională de tot ce înseamnă japonia, de societate (necunoscuţi şi mai ales cunoscuţi şi şi mai ales prieteni) şi de un cântec îndărătnic pe care voiam să dovedesc sânge rece, profesionalism şi tenacitate vocală cântându-l cu brio;
- unei zile pline şi extreme pe care, altfel, am sfârşit-o aflând că bunică-mea a avut o cădere de memorie, repezindu-mă într-acolo şi isterizându-mă că îmi face de-astea.
nu poţi să controlezi tot, leechule. here's to the real world. kanpai!
