kanpai

sâmbătă, 20 iulie. mă bântuie de dragul de a mă bântui. încă dădeam lupte să-mi ies din carapace prin teste de curaj, iar ziua asta trebuia să fie un test dublu.

prânz: party de adio organizat de profesoara noastră japoneză. după enşpe sesiuni de autoflagelare că am fost o studentă proastă şi n-am ce căuta, m-am trezit la realitate: am fost invitată, e urât dacă nu mă duc, unde mai pui că probabil o să vină puţină lume din acelaşi fals motiv. şi dacă o să fim doar eu şi "tipele care ştiu japoneză", ce? am luat şi eu primul meu 10 la curs practic în 3 ani. ceea ce m-a făcut să mă autoflagelez şi mai tare că am fost o studentă proastă. în fine. şi mi-am mişcat posteriorul, cu morcov cu tot, şi a fost de vis. am mâncat primul meu sushi (ca să aflu că-i zicea norimaki), am întrebat o profă japoneză (alta) unde e gunoiul (în japoneză!), am socializat cu gagici de anul 1 pe care aproape le-aş fi impresionat cu înţelepciunea şi umorul meu dacă n-aş fi exagerat singură dimensiunile neştiinţei mele de japoneză (dar atunci n-aş fi fost eu). a fost ca la carte şi după ceas: acum o întâmpinare puţin awkward, acum lumea bea şi trăncăne în voie, acum facem mâncare japoneză, acum "facem kanpai" (dăm noroc cu un pahar de bere), acum desertul, acum profa ne dă cărţi de vizită, acum coborâm, acum profa ne ia în braţe pe rând şi valea. sună rigid? eu zic că e al naibii de eficient împotriva neînţelegerilor. am înţeles. şi am înţeles că poveştile dlui. florea despre vânzătoare japoneze care-ţi fac ceai şi stau la taclale cu tine nu sunt prea frumoase să fie adevărate. nici măcar pentru una ca mine. că o atmosferă prietenoasă şi da, relaxată, în compania unui japonez, fie-ţi el şi superior, poate să existe, şi e un lucru de o frumuseţe care m-a şocat când am cuprins-o cu mintea şi cu inima şi m-a făcut să plâng. serios. serios.

seară: mă înscrisesem la primul concurs de karaoke japonez într-un bar japonez din românia. în ultima clipă, cam prea în ultima clipă şi fără precauţii care s-au dovedit esenţiale. aveam să cânt "keep tryin'" (utada hikaru), un cântecel optimist şi drăguţ - credeam eu, foarte pe placul japonezului "normal" (a.k.a. nu punker travestit de canal din tokyo à la ryu murakami). versuri multe şi grele - pe care le învăţasem la perfecţie demult, fiindcă aveam fantezia secretă şi vinovată de a-l cânta cândva în public (mai precis în faţa profilor, perversă mică). ce-mi scăpase cât timp l-am semi-cântat/semi-şoptit "cu muzica" şi nu "cu negativul" era că e prea sus pentru ambitusul meu şi prea mitraliat ca să-mi dea timp să respir - ingredientele perfecte pentru o catastrofă: eu, muziciana talentoasă, pusă în genunchi la karaoke. aveam s-o urăsc etern pe utada dacă păţeam aşa ceva din cauza ei. o, nu! asta nu făcea decât să-mi crească adrenalina. eram mândră ca m-am înscris în ciuda fricii mele penibile de a face ceva pe lumea asta. într-un fel sau altul, avea să iasă genial.

doar că n-a fost. punct. nu eram pe listă. dar am dat mailul şi am crezut că era de-ajuns... am dat mailul şi restul a fost tăcere. de mult nu mi s-au mai înecat corăbiile aşa. adică de mult nu mi s-a mai întâmplat să mi se înece corăbiile şi vina să-mi aparţină doar parţial. am pierdut o experienţă mai importantă decât pare. fiindcă oricât de caraghios ar suna din afară, ăsta era testul care ar fi dat adevărata măsură de eroism şi satisfacţie:

• unei perioade în care mă zbăteam să depăşesc o teamă iraţională de tot ce înseamnă japonia, de societate (necunoscuţi şi mai ales cunoscuţi şi şi mai ales prieteni) şi de un cântec îndărătnic pe care voiam să dovedesc sânge rece, profesionalism şi tenacitate vocală cântându-l cu brio;
• unei zile pline şi extreme pe care, altfel, am sfârşit-o aflând că bunică-mea a avut o cădere de memorie, repezindu-mă într-acolo şi isterizându-mă că îmi face de-astea.

nu poţi să controlezi tot, leechule. here's to the real world. kanpai!

cap, cap, cap, cap, CAP!

ce-am făcut de când am hotărât conştient să nu mai scriu pe blogul ăsta? multe, nu destule, puţine, mai nimic. vara, cu lumea scoică mie, am petrecut-o ieşind mult din casă, plecând mult din bucureşti, bând bere, făcând dragoste şi luând restanţe cu eroism. am trăit, deci n-am scris. frustrarea se insinua. primul-semestru-din-anul-3, fără beaufriend şi căzută în golul dezolant lăsat de spargerea găştii estivale, l-am petrecut suspinând că nimeni nu iese, dar mai presus de toate mergând la şcoală obsesiv, punându-mă la curent cu TOT ce trebuia să ştiu ca să iau cât de mult pot să iau la fiecare materie. voiam să-mi amintesc gustul ambroziac, uitat de mulţi ani, al lui 10 ca fapt divers. şi în primul-semestru-din-anul-3 am reuşit. am învăţat, deci n-am prea scris. frustrarea se umfla ca un nor de ploaie. primăvara, după o vacanţă de iarnă drăguţă după standardele sărace cu care mă auto-obişnuisem, m-am culcat pe-o ureche cu şcoala şi am ajuns ridicol de alienată - a răspunde la un telefon de la vreuna din fetele mele cerea curaj pe care nu-l aveam, ideea de a ieşi cu prietenii îmi dădea atacuri de panică, nu mi-am făcut ziua pentru că "i don't deserve to be celebrated". cumva, cândva, îmi devenise clar că nu am un destin care îmi garantează o devenire spirituală, că involuţia există bine-mersi, că eu sunt un exponent al ei. că din înţeleaptă am redevenit bătută-n cap, din fericită - nefericită, din încrezătoare - speriată şi de umbra mea. dar, mai ales, cumva, cândva, îmi devenise clar că viaţa n-are sens. i wish i were kidding. că atunci când totul e ATÂT de complicat şi e ATÂT de greu să nu cazi în infidelitate faţă de esenţa ta, cea mai de bun simţ cale pe care poţi s-o apuci e aneantizarea. spank me, vonnegut. i'm a bad reader.

şi atunci am scris. şi am scris, nene. MAAAMĂ ce-am mai scris.

şi iată ce-i de bine:

• joanna newsom. joanna newsom şi iar joanna newsom. am ajuns să diger ys. am ajuns s-o diger. am ajuns să ajung la saturaţie şi dincolo de ea cu ditamai "only skin". şi azi pot s-o numesc cea mai mare influenţă a mea de la fiona apple încoace. forţa care mi-a înviat scrisul. and for the RIGHT reasons. n-o copiez. împărtăşesc dragostea ei de cuvinte. cuvinte, cuvinte, cuvinte. minunate cuvinte. nu mă influenţează. m-a condus într-o nouă eră. ba m-a condus în acea eră.

• ÎN SFÂRŞIT am aflat empiric că: a) nu trebuie să fii deprimat/frustrat/rănit ca să scrii bine, ci poate dimpotrivă; b) poţi să scrii foarte convingător despre o suferinţă peste care ai trecut cu desăvârşire; c) nu e ruşine să scrii despre disperare/efuziune - atenţie, dacă şi numai dacă versurile sunt irefutabil bune. oops, am pus-o. irefutabil în poezie. de fapt, eu trăiesc ca să arăt că există irefutabil în poezie. but i digress. deci, pe scurt, am învăţat să IUBESC SCRISUL DE DRAGUL SCRISULUI şi nu de dragul TERAPIEI. mândră că am o metodă am fost eu mereu, dar tot mereu am scris în ebrietatea durerii de corason. that's cute, but it's wrong. scrisul: pilulă amară cu crustă de zahăr, premiu de consolare, receptacul de negativitate? nu. scrisul: (ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" pe care azi l-am revăzut, înţeles infinit mai bine ca acum aproape 3 ani şi adorat... faza cu ei îngropaţi în beton nu mi s-a mai părut gratuit morbidă ci GENIALĂ, metaforă sau nu, nu ştiu dacă m-am tâmpit sau rafinat... but i digress)... scrisul, ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" fără legătură cu scrisul (dar nu e scrisul jocul meu?): du bonheur à l'état pur, brut, natif, volcanique... mieux que tout, mieux que la drogue, mieux que l'héro, mieux que la dope, coke, crack, fix, joint, shit, shoot, snif, pét', ganja, marie-jeanne, cannabis, beuh, peyotl, buvard, acide, lsd, extasy... mieux que le sexe... mieux que le nutella au beurre de cacahuète et le milk-shake banane. mieux que la face b d'abbey road, les solos d'hendrix, le petit pas de neil armstrong sur la lune... la ronde du père noël, la fortune de bill gates, les transes du dalaï lama... la résurrection de lazare... mieux que la liberté. mieux que la vie... indeed. cap ou pas cap? în viaţă, it seems, pas cap. şi-ncă ce jalnic, paralizat şi făr' glorie pas cap. în scris? cap, cap, cap, cap, CAP! viva la evolución. şi aş vrea să-mi las aici citatul de căpătâi:

my poetry is a path of civilized hunger from helpless, hideously vivid, gaping and writhing and splashing experience, to well-cooked, nice and dead, crispy and spicy aesthetic enjoyment.

şi, while i'm at it, una din picasso, care, împreună cu joanna, mi-a cimentat crezul de mai sus:

there is no abstract art. you must always start with something. afterward you can remove all traces of reality. (adaug eu: but please do! şi care-i culmea? e mai normal să ieşi în rochie decât în furou.)

• am început să scriu versuri în japoneză. corecte. complexe. cu sens. cu imagini mişto. cu laudă-mă tastatură. şi cu... rime. ceea ce nu e deloc japonez, dar îmi permit să fiu fascinată de faptul că stilul meu s-a cristalizat aşa tare că transpare până şi în freakin' japoneză, care e teoretic impermeabilă la alt tip de lirică decât vrea muşchiu' ei. trebuie să spun că tujiko noriko, despre care ziceam că mă enervează mi-a fost "staple food" urechilor de când n-am mai scris, poate singura artistă pe care am ascultat-o FĂRĂ PAUZĂ. e o splendidă. dar cea care m-a inspirat în sectorul de limbă japoneză e my other sweetheart, shiina ringo, de astă dată nu prin munca solo, ci prin ce face cu tokyo jihen. şi mai am eu ceva de zis despre utada hikaru, dar într-un alt episod.
• am şi citit câteva cărţi. mai multe ca în câţiva alţi ani la un loc.
  
• am o groază de cântece BUNE. şi o groază de IDEI BUNE.
• am născut şi un concept de anime de care sunt foarte mândră. un milimetru în plus la nivelul de limbă japoneză mi-a adus un kilometru în plus la nivelul de creativitate, speranţă, entuziasm, chef de viaţă şi chef de artă.
• viaţa are sens.
  

e de bine.

pa! (uăr ov gudbai)

într-un gest de disperare plictisită, sau plictiseală disperată, am intrat pe blogurile prietenelor mele. nimeni nu mai scrie pe blog. propoziţia asta are o sonoritate aparte. ar face un titlu bun de power ballad glorios de inimă albastră optzecistă, pe care mulţimea de fani să-şi fluture brichetele cu evlavie. chemaţi-l pe roger waters, el ar putea să scrie un imn paseist, monoton melancolic şi emoţionant gâjâit despre cum nimic nu mai e ca pe vremuri şi... da, nimeni nu mai scrie pe blog. teo are creativitate şi ceva de spus şi o ştie, n-are nevoie să şi-o demonstreze printr-un blog când ea are bac şi admitere. mihaela a încetat să creadă în creativitatea şi cevaul ei de spus imediat ce a început, şi e păcat, dar iată, a muncit un an însingurat de i-au sărit capacele, a luat birocraţia-n piept, s-a emancipat şi acuma e cu uărchentrevălu' în florida. a round of applause for those who do things. maria, împărăteasa galactică a creativităţii şi cevaului de spus, a avut multe obligaţii, multe multe crize de p.m.s. (iartă-mă, da' nu te iert) şi a decis că ea nu mai poate să scrie. punct. numai cherie scrie, şi asta fiindcă are de mulţi, mulţi nervi.

.

eu? eu nu ştiu, dar cred, şi n-am avut şi... n-am. eu! n-am nervi. pentru că nu rezolvi nimic dacă te enervezi şi spargi lucruri (un moment de reculegere pentru cei ce au adormit în speranţa învierii... do plates and mugs go to kitchenware heaven?). poţi să mai izbucneşti în lacrimi caraghioase din când în când şi să baţi din picioruş, dar să nu spargi!!! te rog! nu!).

.

n-am nervi pentru că vara asta voi avea o viaţă. vara asta am devenit social nefumătoare (adică în baruri nu da' acasă da) şi creierul mi-e mai bine oxigenat; m-am epilat cu ceară la salon şi mi-am făcut abonament la bazin şi m-am dus; mi-am croit drum spre inima secretarei, care m-a luminat apropo de cele 10 restanţe (and proud of it! if ev'r a boy needed a holiday, if ev'r a girl needed someone to hold...); am terminat traducerea şi am lăsat cartea la editură şi ca răsplată pentru nobleţea de a-mi fi arătat neisprăvita faţă am fost cruţată; am dus-o pe mama mare la concertul lui costel busuioc (and i bloody enjoyed it too!); mi-am instalat east asian languages în control panel; mi-am pus la punct planul de bătaie pentru curs practic (cum ar fi, să traduc ce scrie-n japoneză pe cartonul de la nesperata mea pereche de teva, sau "no error in my memory" de la tujiko noriko). vara asta o să mă duc în prima mea vacanţă romantică în doi - which is not to say my two conflicting selves - pe insula thassos, care promite linişte, peisaje sălbatice ca-n lost şi mâncare cu adevărat grecească; am să merg la mări şi ţări cu prieten şi prieteni; am să văd din nou sinaia şi o să fie de neuitat. şi am să ies la multe ceaiuri şi beri, şi am să stau în casă la multe pizze şi filme. pentru că am să-mi permit. pentru că am să învăţ. pentru că ştiu că pot dacă vreau. aşa că n-am nervi.

.

stăteam, într-o zi, la cucurigu, pe scările de la academie. îmi place să revin acolo din când în când, să-mi amintesc cum am început anul privind întinderea glazurată cu zăpadă la 6 dimineaţa şi spunându-mi că 2008 o să fie de vis pentru simplu fapt că nu mai e 2007. că nimic nu poate să fie mai rău ca 2007. că am scăpat vie din 2007 şi e 2008. e un fel de loc de pelerinaj al meu, acolo, la academie. acolo se adună toate energiile dumnezeieşti, extraterestre şi elfe. acolo stăteam eu, aşteptând să se facă ora de ceai cu fetele (de când nu mai fusesem la ceai cu fetele şi nu cu băiatul!), la adăpostul umbros al unui boschet uriaş, dezmierdată de vântul rece care ridica o furtună de praf în jurul meu, şi ascultam însufleţită în căşti infantilisme energice de prim album avril lavigne, scris diavoleşte de compozitori ofiliţi ca o călătorie prin toate capitolele psihologiei adolescentului. şi am avut revelaţia. am să fac tot ce mi-am propus, pentru că altfel nu mă mai rabdă pământul. în loc să mă zvârcolesc că mor muzical, zic pa, muzică! dacă-ntr-adevăr există acel pattern conform căruia cele mai arzătoare dorinţe mi se împlinesc după ce-mi iau gândul de la ele, pa, muzică. pa, poezie. pa. şi mi-era atât de bine că râdeam singură şi-mi intra praf în gură. pentru că n-am nervi. pentru că ştiu că pot dacă vreau. pentru că am învăţat să am grijă de mine, la 21 de ani, majoratul mare. poate am o şansă să devin adult responsabil. o citez şi pe madonna, că are dreptate femeia: "freedom comes when you learn to let go, creation comes when you learn to say no" (cine ştie din ce scriere budistă o fi luat asta).

.

derz nooou greeeidă pauăăăr den dă paaauăr ov guuudbaaai...

lasciatemi cantare

fălci trosnesc de-atâta căscat în sfera în care descoperirile epocale ce-mi marchează belicoasa devenire sunt locuri comune. cine n-a ascultat premiata forneria marconi? [e fraier.] de ce i-ar păsa cuiva că, pe undeva, încă o emoleată mică şi-a deschis urechile spre încă o formaţie care cântă frumos? şi, în orice caz, de ce dracu' tre' să citesc despre fiecare trupă de prog din anii '70 că la un moment dat s-au încâlcit în atâta muzică bună şi au început să-i îndrepte buclele cu placa, să-i ia din lungime şi volum şi s-o vopsească blond?

.

zilele astea am hoinărit printre copaci verzi şi cântece pfm. m-am pierdut în "storia di un minuto" şi "per un amico", şafăluite mârlăneşte, şi am uitat de toate. când iei la cunoştinţă de existenţa unei muzici cu desăvârşire pe sufletul tău, ale cărei meandre se mulează firesc pe denivelările tale, care, ca orbit clean, curăţă şi în locurile greu accesibile şi te lasă proaspăt şi strălucitor... te bucuri. te bucuri cu o bucurie mare şi atotcuprinzătoare. încă ceva mişto există pe lume. e mare lucru. puţini îşi dau seama ce mare lucru e. te bucuri şi uiţi.

.

uiţi că descoperi muzici după muzici, că tot nu le faci. uneori mă copleşeşte penibilul blogului ăstuia. un penibil care-i penetrează fiecare por, aşa cum cerneala penetrează creta (oh days of innocence când era astă reclamă la teve...). penibil până la conceptul de bază. fellow shipmen, methinks we approach a grinding halt.

.

oare scriu aşa fiindcă mi-a dispărut motanul şi-s la pms? sunt maestră la cramping my own style. la construit cadre ţepene în care nu pot să mă mişc. e blogul meu, scriu ce vreau pe el în definitiv... dar eu am ceva de demonstrat. cum n-am anything to show for anything, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu. când am un dram de bun simţ şi mă abţin de la scris altogether (ceea ce-mi vine deprimant de uşor), mă panichez că n-am mai scris pe blog de secole. cum nu progresez deloc ca să am despre ce scrie, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu că nu progresez deloc ca să am despre ce scrie şi că n-am mai scris pe blog de secole. mor duşmanii!

.

tânjesc la un blog cozy, pe care să pun linkuri la alde gizmag.com şi allsp.com, pe care să agăţ poze colorate random, pe care să rantui în voie despre cum am făcut eu cu dubi pizza bună şi omletă cu ierburi şi mock chinese chicken, despre cum am luat o pereche de tenişi galben-gălbenuş cu 10 lei din carrefour, despre cum vreau să văd trupa lui michael flatley, despre ce-mi plac mie crop circles, despre cum sunt bolnavă de invidie şi self-loathing că el pleacă un semestru să facă lingvistică la veneţia (param-pappam, pappam! grazie davvero di vivere!) şi eu rămân în glodul meu... ar fi un blog despre micile şi marile plăceri şi neplăceri ale vieţii mele. despre absolut orice mă taie capul. dar curând aş constata că nu capul mă taie pe mine - eu îl tai pe el. îl ciopârţesc ca picii de şcoală primară hârtia colorată la lucru manual. nu, ei taie forme pentru nişte felicitări of sorts, caraghioase în cel mai rău caz. eu tai confetti. le arunc, într-un gest de exaltare, peste unde mi-ar fi capul dacă l-aş mai avea. pe urmă dă-i şi scutură, piguleşte, mătură, adună, dă la gunoi.

.

lasciatemi cantare... atât am vrut şi eu. chiar nu poate să se-ntâmple de la sine?...

godot şi trântirea în braţe

am văzut-o.

.
e ca toate celelalte. o cară-n spate micul roacheraş dătător din cap care vrea să fie "d'al nostru", micul emolet colorat care vrea să fie kewl, mica fecioară diafană care vrea să fie vali sterian, micul ciudat boem care vrea să fie ca frunza-n vânt, mica brian molko sictirită care nu vrea nimic. o hora oarecare. furnir bej, corzi argintii. ieftioară şi nicicum deosebită de toate celelalte.
.
e a mea. e minunată. e soneria care, după ce am tot snoozuit somnambulic alărmuţa maimuţărită de la mobil, începe să sune tare, metalic, clar, gata să-mi curme în sfârşit letargia. alerg în pijama la uşă. e special delivery cu un bilet de la godot. e chitara.
.
am s-o car în spate şi eu. ca pe o cruce; ca pe un frate rănit; ca pe un ghiozdan burduşit, pregătit de mama, în care sunt sigură că e tot ce am nevoie deşi n-am pus nimic cu mâna mea, în care urmează să văd de fapt ce e când ajung la şcoală. deocamdată sunt pe drum. r.a.t.b.-ul e închis, merg pe jos, dar e frumos afară, ştiu străzile şi am companie. numai că... tocmai de asta, parcă mi-ar veni să mă scutesc spontan de primul curs, poate de-al doilea...
.
godot şi-a făcut treaba. pe căi misterioase şi complet neaşteptate. un "cum ai putut să pici cinci examene? totuşi ce vrei să faci cu viaţa ta?" al unei bunici îmbolnăvite de îngrijorare, întâmpinat de un riscant de sincer "v-am tot spus că vreau să fac muzică da' nu vă pasă *pumn încleştat* şi mi s-a stricat chitara *scâncet* şi dacă voi credeţi c-o să ajung o traducătoare de firmă *scrâşnet* încuiată cu frustrările ei într-un birou prăfuit *hohot de plâns* vă înşelaţi" l-a invocat pe godot, iar el şi-a făcut treaba. n-a trebuit să muncesc eu banii - economiile bunicii sunt tot aşa de bune. n-a trebuit să mă preumblu prin magazine - părintele martin ştie el de unde şi-a înzestrat mica orchestră bisericească. n-a trebuit să verific rezonanţă şi acordaj - le-a rezolvat godot şi pe-alea, mânca-l-ar mama. ce m-aş face fără el?
.
tot ce mai vrea bunica, înainte să-mi şi dea chitara, e să-i recâştig încrederea. adică să-mi repar situaţia şcolară şi profesională. nu-i aşa sinistru cum sună. godot ar fi fost mai puţin godot dacă întâmplarea s-ar fi întâmplat până la capăt. eu nu m-am supărat pe el. ştie exact ce face. îmi trânteşte în braţe exact ce şi când trebuie. zboară prin cer cu un corn al abundenţei. când aşteptarea mea bovină se face aşa inertă că nu mai ştiu de ce şi ce aştept, mi-o mai întrerupe cu un răsfăţ gratuit, un semn fugar că există, că e pe undeva, că poate o să vină... că e numai vina mea dacă o să mă găsească dormind, cu uşa încuiată.

i hear music

i hear music
mighty fine music
the murmur of a morning breeze up there
the rattle of the milkman on the stair
.
sure that's music
mighty fine music
the singing of a sparrow in the sky
the perking of the coffee right near by
that's my favorite melody
you my angel, phoning me
.

i hear music
mighty fine music
and anytime i think my world is wrong
i get me out of bed and sing this song

.

azi nu mă mai gândesc că acţiunile şi activităţile mele ipotetice, unde nu se anulează între ele, sunt anulate de greşeli din trecut. îmi vine să râd de nenea ralph waldo emerson, elitist dar populist, artist vizionar dar gospodin pragmatic, îmi vine să râd de ideea lui creaţă că adevăratul geniu creează fără să ţină seama de istorie, cărţi, tradiţie. dar mă recunosc prea bine. tare plăcut mi-e să cred că dacă n-am citit o viaţă nici pe-o măsea am putut totuşi să nasc opere nemuritoare, că-s o inteligenţă nu sterilă ci liberă, că inuiţia îmi înlocuieşte erudiţia, că ăia care-nghit ca puii de pasăre cunoaşterea mărunţită în guşa bătrânilor n-ajung nicăieri, că eu mănânc puţin şi mestec bine. sigur că mi-e tare plăcut. şi în starea aia de glob ocular transparent care nu e nimic dar vede totul, mă bucur să iau notiţe la un curs predat de o femeie blondă-nu-şi-proastă care vorbeşte coerent şi punctează ce trebuie, să merg pe jos spre casă în soarele ăsta de primăvară adevărată, să şed şi cuget în vârful patului mutat cum tot voiam de doi ani încoace, în camera proaspăt zugrăvită alb strălucitor cum tot voiam de doi ani încoace, să-mi scot cărţile din cutii şi să le aranjez în bibliotecă, să-mi plec urechea la simpaticii de ella şi oscar şi să mă aşez la teme pentru o japoneză pe care încep s-o ştiu din nou.

not imaginary

am făcut şi eu o pauză. în care am pus van der graafii şi jacques brelii în cui şi m-am dedat amorului tânăr şi neliniştit care se zice pe bună dreptate că-i prosteşte pe deştepţi (adevărat că deştept înseamnă la origine treaz, iar eu merg ca somnambula printr-un vis; adevărat că prost înseamnă la origine curat şi simplu, iar eu duceam o existenţă pe care mi-o complicam şi înglodeam cu mare spor). o tâmpenie, îmi spuneam - de ce să mă retardez când ar trebui să fiu cu atât mai jmekeră, cul, inspirată, strălucită şi genială? apoi mă întorceam negreşit la a sări prin casă pe p!nk şi beyoncé.

.

o pauză în care m-am aruncat în dulcele colimator al acel ceva-ului şi m-am lăsat frământată, mestecată, transformată. în care o dată în viaţă am avut chef (da, se pare că problema e de timing al chefului) să-mi pun un pic fricile în cui şi să cunosc un celălalt. un celălalt care venea cu ameninţarea înspăimântătoare că s-ar putea potrivi cu mine şi, o, nu, atunci n-am să mai fiu pierdută! am avut chef să descopăr un celălalt care e ca mine atât cât să mă simt acasă şi diferit de mine atât cât să nu mai termin cu descoperitul; egal mie atât cât să-mi satisfacă standardele măreţe fără să mă complexeze şi superior mie atât cât să-l pot admira sănătos, nu din nevoia mea patologică de idoli, şi să mă tragă în sus. am avut chef să mă contopesc cu un celălalt şi n-a fost nevoie să renunţ la un gram din mine. asta în viaţa reală, foarte reală. fac şi eu, ca lisa simpson: "aaand: he's not imaginary!!!".

.

o pauză în care, prima dată de când cu blogul ăsta, deşi nu pe căi ce ţin de intelect sau artă, am devenit ceva. am devenit femeie dinainte chiar să devin femeie. am devenit conştientă de un adevăr pe care îl ştiau până şi morandi, numai eu nu: love is the answer. am devenit întreagă. că am rămas la fel de bombastică şi dramatică şi afectată e altă poveste. na, nu poţi să le ai pe toate.

.

şi o să devenim împreună.

propinquity

1. nearness in place; proximity

2. closeness of relationship; kinship

3. affinity of nature; similarity

.

al naibii de preţios, ceea ce de altfel mă amuză extraordinar. se întâmplă să reunească trei sensuri într-o singură noţiune căreia, dacă nu se putea altfel, îi inventam eu un nume. se întâmplă să fie exact cuvântul de care aveam nevoie ca să exprim o idee anume dintr-un vers oarecare. într-un cântec în care nici un cuvânt n-o să fie în plus, nelalocul lui sau gol de sens. cum l-am găsit? plimbându-mă, ca trimisă de la ghişeu la ghişeu printr-o instituţie românească, prin vechiul meu prieten mare şi roşu: webster. uitat în bibliotecă la prăfuit în favoarea vărului uşuratic: the free online dictionary. huo. întoarcă-se vremurile când mi se năzărea un furculision pe care-l căutam apoi luând dicţionarul în braţe ca pe un motan greoi dar drag, deschizându-l după intuiţie, dând paginile subţiri cu ardoare, ca să descopăr că furculisionul meu chiar există. ca să aflu în câte bucăţi şi fărâme i se împart nuanţele. ca să văd că explicaţia a treia de la sensul 5 spune fix ce vreau să spun.

.

stăteam în vârful patului şi mă întrebam unde e poezia din mine. de ce nu mai scriu cum scriam. de ce nu mai scriu. acum scriu.

exegeză şi borş

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

.

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath

this business of songwriting

ca tot omu' cu preocupări lăudabile, am dat ieri pe la gaudeamus. aceeaşi larmă, aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi ceva îmbătător în aer care-ţi îngreunează sarcina de a-ţi croi drum printre ceilalţi care, la fel de toropiţi, în echilibru precar, îşi croiesc drum pe lângă tine, printre standuri şi cutii, cărţi, cărţi, cărţi. cărţi colorate şi strălucioase, cărţi care-ţi frâng inima ca o curvă de lux unui cerşetor. beletristică, filosofie, critică literară, gramatici, reţete culinare. cărţi de care n-avem bani. penguin classics la reducere să trăiască.

.

şi, pe un raft al cărtureştilor, cea mai cea din ele toate: "this business of songwriting - you CAN write hit songs!". why thanks for the encouragement. o, de-aş avea şase sute de mii să-mi cumpăr devenirea. şi totuşi. nu mă îndoiesc că experienţa omului care a scris cartea respectivă depăşeşte experienţa mea de vreo cinci anişori de lălăit din burtă şi mâzgălit, tăiat, retuşat, aruncat, reciclat. dar nu vreau să ştiu ce scrie acolo. vreau să plutesc în ignoranţă, as hit songs are not my primary goal. am depăşit, slavă domnului, faza eroismului underground, în care mă vedeam zdrăngănind într-o bodegă tot restul zilelor, ţinând piept vicisitudinilor unei vieţi austere de amorul artei. dar de aici şi până la a mă apuca să învăţ cum să scriu hitul care o va reabilita pe britney e cale destul de lungă încât să fiu liniştită că n-am s-o bat.

.

multe cântece proaste am scris la viaţa mea. sute şi sute de cântecele stângace şi fără substanţă cărora, privind în urmă, le neg de-a dreptul dreptul la existenţă. cât despre alea la care ţin, zău nu ştiu cum le-ar părea celor "avizaţi". sunt aşa obsedată de formă că de multe ori pieptăn conţinutul până cheleşte. sunt aşa obsedată de perfecţiune că ea se sperie şi fuge. cum, necum, ajung la un terci pitoresc de influenţe, a cărui structură numai eu o înţeleg. dar am învăţat să recunosc simptomele care mă anunţă că am scris un cântec bun. când mă satisface atmosfera; când melodia canalizează iemoţia şi nu stă într-un loc; când sunt visceral de sinceră dar sună jucăuş; când sunt inuman de calculată dar sună uman; când spun ceva şi prin cuvinte şi prin pauze, fără o silabă în plus; când, după trezeci de minute sau trei luni, versurile se leagă cum am vrut; cînd mă trezesc behăindu-l cu o plăcere nebună prin duş. când simt că am prelucrat fructuos what was, vorba lu yorkie, "beamed to me", că am dat ideii care mi-a picat din cerul inspiraţiei o interpretare demnă de ea. când simt o bucurie soră cu cea de a fi născut un copil întreg, sănătos şi cu ochi inteligenţi. atunci am scris un cântec bun. ăsta mi-e songwriting businessu' şi cui nu-i place să n-asculte.

.

work in progress.

de aprofundis

iepuraşii s-au cam prins că voiam să-i împuşc pe toţi. m-au fixat o clipă cu ochi speriaţi, după care au luat-o hăis şi cea, mâncând pământul. am amestecat progresivii ăştia într-un dumicat nedigerabil. cu soft machine mă trag de şireturi într-atâta că nu mă mai deranjez să-i ascult, genesis nu vor să-mi intre pe cortex şi pace, din van der graaf ascult obsesiv trei piese mari şi late (oh dear, la propriu).

.

aşa că într-un final mi-am permis să indulge în obsesia primordială: gentle giant. am ajuns să am o imagine de ansamblu a operei lor, am ajuns să văd reţeta şi miezul, am ajuns să ştiu ce-mi place şi ce nu-mi place la ei. am ajuns şi să am un album preferat. dacă depedeve strict melodic, şi poate şi fiindcă am început cu dânsul, mă trăgea aţa mai tare spre "acquiring the taste", iată că am acquiruit un taste nebun pentru "three friends". albume conceptuale, sau măcar cvasi, au mai încercat băieţii, dar nici unul n-a fost aşa bine gândit şi frumos povestit. trei copii care părăsesc băncile şcolii, unde prietenia lor era întreţinută de rutină şi alimentată de inocenţă, şi o iau pe drumuri diferite: primul întăreşte resemnat rândurile clasei muncitoare, al doilea îşi zideşte demonii de artist în pânză sub vopsele, al treilea se face corporate pig zis şi homme pressé.

.

şi cum hoinăresc eu pe drumul spre facultate, prologul mă scoate din gropile de rahova. "schooldays", cu glockenspielul eteric şi jucăuş, mă prinde pe la stopurile interminabile de la răzoare. îmi amintesc de trei prietene, cele mai înalte şi deştepte din clasa a 4-a b. arina, sânziana şi cu mine. am îngropat în zidul şcolii comoara (o cutie de nes cu cercei de tinichea desperecheaţi, mărgele de plastic şi insigne ceauşiste găsite prin casă), însoţită de un document codat după nişte metode inspirate mie de "cireşarii". trebuia s-o dezgropăm după zece ani. au trecut zece ani. şi ce? pasajul dramatic paseist pincfloidian îmi ţine de urât la ţigara de popas de la academie. mr. watson wants to see you in the master's room, it's about the work you should have done and i think you must go now... hai sus şi hei-rupe bocancii pe "working all day" până la eroilor. "peel the paint" mă plimbă prin parcul cu alei colorate în roşu, garnisite cu frunze galbene. are tot ce-i trebuie - începutul diafan, şoptit, legănat, cu vioara dulce, întorsătura nevricoasă, ba şi un solo de chitară psiheledicos cu iz de hendrix. indeed, reţeta. pe "man of class and quality" deja am prins autobuzul, că-i sub demnitatea mea să merg pe jos şi n-am timp domle de boemie. "three friends", final pierdut care mă cam bagă în ceaţă şi-mi cam strică socoteala, merge cu mine până-n pitar moş şi mă trimite naibii la cursuri. în fiecare zi lucrătoare.

.

m-am păcălit în încercarea disperată de a-mi face educaţie în timp record. am învăţat ce ştiam deja. că nu pot să trec prin muzici ca gâsca prin apă, că-i musai să mă împrietenesc cu ele. una câte una. cu sau fără succes, trebuie să le iscodesc ca o băbuţă din vecini care te ademeneşte cu o prăjitură şi te-ntreabă şi-ţi povesteşte lucruri ruşinos de personale, sau ca o colegă de bancă enervantă cu care n-ai ţinut neapărat să stai şi de care nu poţi să scapi. cu sau fără chef, trebuie să mă las iscodită şi eu de băbuţă şi colegă. până încep să văd că prăjitura e gustoasă, că istorisirile din tinereţe au tâlc, că fraiera aia gândeşte ca mine, că şi pe ea marcat-o cutare lucru, că aş fi mai săracă fără ele. de unde m-am cocoţat, convieţuirea îndelungată obligă la toleranţă, toleranţa duce la bunăvoinţă, bunăvoinţa naşte interes, interesul aduce cunoaştere. aprofundez, ridicaţi-mi statuie.

sodoma şi gomora

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

go [norocu' ăla]

acum câteva secole, a mă împrieteni cu byron şi a cânta cu el era o treabă care durea la visat. n-aveam eu norocu' ăla. să vadă că exist, să vadă cât m-a influenţat, să vadă ce pot. să-i placă. nu speram, nu credeam, nu încercam. îmi sunt cea mai proastă ambasadoare, aşa că păstram distanţa aproape ostentativ, să nu creadă că-s cine ştie ce groupie dementă în călduri. visam dureros şi încasam miştouri fără milă de la guri rele care într-o zi au paralizat cu toantele, căci, iată, am avut norocu' ăla. hireaţi voi să hiţi. dar când eşti eu şi se întâmplă, chances are că o s-o cam iei razna. când te mai şi aia la creier hesse cu prieteniile lui predestinate care duc cele două părţi la o treaptă superioară a existenţei lor, fact is că ai luat-o razna irecuperabil. de la vis la realitate, de la realitate la plan. ţeşi ca bunicuţa la goblenul unui viitor care nu ţine seamă de variabile şi nu face rabat la perfecţiune. uiţi că omul pe care ţi-ai jurat că dacă ai norocu' ăla să-l cunoşti o să-l iei aşa cum e nu e cum vrei tu, nu vede chiar tot şi nici nu ţine neapărat să să-l iubeşti platonic până cazi lată. uiţi că, deşi simţiţi la fel, gândiţi total diferit, asta când gândiţi de vreo culoare. uiţi că ai un drum şi te opreşti să te închini la altar până-n pământ. stai şi ţeşi. stai şi-ţi stă norocu' ăla. dreams come true. plans fall through.

.

o bestie care face mişto de mine mi-a spus cândva că vreau să le scriu vieţile oamenilor care-nseamnă ceva pentru mine. un ceva care-ncolţeşte dintr-un sâmbure de adevăr şi se înalţă la mine-n cap ca un falnic stejar, la umbra căruia mă sădesc şi nu mai cresc. să-i leg de mine etern cu o funie mistică, îmbibată de măreţie şi înnodată de mâna destinului. să-i leg de mine şi să nu mai plece. iar când ei vor să plece e vai şi-amar. curg râuri de alcool şi lacrimi. stejarul le bea, se dezvoltă, putrezeşte, cade, mă striveşte. şi ei nicăieri. lumină?

.

bun. ia să cresc eu de data asta.

.

what are friends for?

to make you stronger

to kick you out the door

i love you but i let you go