pa! (uăr ov gudbai)

într-un gest de disperare plictisită, sau plictiseală disperată, am intrat pe blogurile prietenelor mele. nimeni nu mai scrie pe blog. propoziţia asta are o sonoritate aparte. ar face un titlu bun de power ballad glorios de inimă albastră optzecistă, pe care mulţimea de fani să-şi fluture brichetele cu evlavie. chemaţi-l pe roger waters, el ar putea să scrie un imn paseist, monoton melancolic şi emoţionant gâjâit despre cum nimic nu mai e ca pe vremuri şi... da, nimeni nu mai scrie pe blog. teo are creativitate şi ceva de spus şi o ştie, n-are nevoie să şi-o demonstreze printr-un blog când ea are bac şi admitere. mihaela a încetat să creadă în creativitatea şi cevaul ei de spus imediat ce a început, şi e păcat, dar iată, a muncit un an însingurat de i-au sărit capacele, a luat birocraţia-n piept, s-a emancipat şi acuma e cu uărchentrevălu' în florida. a round of applause for those who do things. maria, împărăteasa galactică a creativităţii şi cevaului de spus, a avut multe obligaţii, multe multe crize de p.m.s. (iartă-mă, da' nu te iert) şi a decis că ea nu mai poate să scrie. punct. numai cherie scrie, şi asta fiindcă are de mulţi, mulţi nervi.

.

eu? eu nu ştiu, dar cred, şi n-am avut şi... n-am. eu! n-am nervi. pentru că nu rezolvi nimic dacă te enervezi şi spargi lucruri (un moment de reculegere pentru cei ce au adormit în speranţa învierii... do plates and mugs go to kitchenware heaven?). poţi să mai izbucneşti în lacrimi caraghioase din când în când şi să baţi din picioruş, dar să nu spargi!!! te rog! nu!).

.

n-am nervi pentru că vara asta voi avea o viaţă. vara asta am devenit social nefumătoare (adică în baruri nu da' acasă da) şi creierul mi-e mai bine oxigenat; m-am epilat cu ceară la salon şi mi-am făcut abonament la bazin şi m-am dus; mi-am croit drum spre inima secretarei, care m-a luminat apropo de cele 10 restanţe (and proud of it! if ev'r a boy needed a holiday, if ev'r a girl needed someone to hold...); am terminat traducerea şi am lăsat cartea la editură şi ca răsplată pentru nobleţea de a-mi fi arătat neisprăvita faţă am fost cruţată; am dus-o pe mama mare la concertul lui costel busuioc (and i bloody enjoyed it too!); mi-am instalat east asian languages în control panel; mi-am pus la punct planul de bătaie pentru curs practic (cum ar fi, să traduc ce scrie-n japoneză pe cartonul de la nesperata mea pereche de teva, sau "no error in my memory" de la tujiko noriko). vara asta o să mă duc în prima mea vacanţă romantică în doi - which is not to say my two conflicting selves - pe insula thassos, care promite linişte, peisaje sălbatice ca-n lost şi mâncare cu adevărat grecească; am să merg la mări şi ţări cu prieten şi prieteni; am să văd din nou sinaia şi o să fie de neuitat. şi am să ies la multe ceaiuri şi beri, şi am să stau în casă la multe pizze şi filme. pentru că am să-mi permit. pentru că am să învăţ. pentru că ştiu că pot dacă vreau. aşa că n-am nervi.

.

stăteam, într-o zi, la cucurigu, pe scările de la academie. îmi place să revin acolo din când în când, să-mi amintesc cum am început anul privind întinderea glazurată cu zăpadă la 6 dimineaţa şi spunându-mi că 2008 o să fie de vis pentru simplu fapt că nu mai e 2007. că nimic nu poate să fie mai rău ca 2007. că am scăpat vie din 2007 şi e 2008. e un fel de loc de pelerinaj al meu, acolo, la academie. acolo se adună toate energiile dumnezeieşti, extraterestre şi elfe. acolo stăteam eu, aşteptând să se facă ora de ceai cu fetele (de când nu mai fusesem la ceai cu fetele şi nu cu băiatul!), la adăpostul umbros al unui boschet uriaş, dezmierdată de vântul rece care ridica o furtună de praf în jurul meu, şi ascultam însufleţită în căşti infantilisme energice de prim album avril lavigne, scris diavoleşte de compozitori ofiliţi ca o călătorie prin toate capitolele psihologiei adolescentului. şi am avut revelaţia. am să fac tot ce mi-am propus, pentru că altfel nu mă mai rabdă pământul. în loc să mă zvârcolesc că mor muzical, zic pa, muzică! dacă-ntr-adevăr există acel pattern conform căruia cele mai arzătoare dorinţe mi se împlinesc după ce-mi iau gândul de la ele, pa, muzică. pa, poezie. pa. şi mi-era atât de bine că râdeam singură şi-mi intra praf în gură. pentru că n-am nervi. pentru că ştiu că pot dacă vreau. pentru că am învăţat să am grijă de mine, la 21 de ani, majoratul mare. poate am o şansă să devin adult responsabil. o citez şi pe madonna, că are dreptate femeia: "freedom comes when you learn to let go, creation comes when you learn to say no" (cine ştie din ce scriere budistă o fi luat asta).

.

derz nooou greeeidă pauăăăr den dă paaauăr ov guuudbaaai...

nervi de primăvară

mi-e frig şi întuneric. soarele arde fiindcă are febră, în primăvara asta plăpândă şi palidă ca un copil născut prematur.

.

de ieri mă trezesc la 5, îmi execut gimnastica, pregătesc fulgii de secară care-mi stau în gât, îmi pun ceaiul verde cu prea puţin zahăr şi prea multă lămâie. şi dau drumul la marissa nadler. lucrurile or să meargă dacă le fac să meargă. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

.

sunet legănat de chitară rece, îngheţată, voce fantomatică, şoptită, tremurată ca duhul lui dee dee în duş, în episodul macabru cu fishie. îmi aminteşte de copilele tuberculoase de prin poeziile lui bacovia. nu mi-a plăcut bacovia. pe vremea când citeam, am citit "plumb" din scoarţă-n scoarţă. la început m-a prins în mreje stranii, m-a îmbiat cu imagini puternice. pe urmă s-a diluat în monotonie şi a căzut în uitare. acum revine, de mână cu acel nuştiuce tânguit, undeva între radiohead, pj harvey şi liz fraser, care mă fură şi mă face să mă strâmb la zilele mele tinere şi însorite. revine adus de această această marissa nadler peste care am dat întâmplător, prin mijlocirea nimănui. din vina mea. şi care m-a trimis la omul-elefant, cu jumătatea lui de corp deformată cutremurătoar şi la sylvia plath, cu capul ei asfixiat în cuptor. singură am găsit-o şi singură o suport. nu e o muzică pe care am s-o împart. n-am să împart povara asta bizară şi sinistră, nu mi-a greşit nimeni pe lume într-o asemenea măsură.

.

aşa că să nu intri aici: http://www.myspace.com/songsoftheend

.

în rest, eterna mare aşteptare a lui godot care o să-mi trântească în braţe o chitară nouă şi strălucitoare, pe care am să-nvăţ să găsesc cele mai ciudate acorduri, cu care vocea o să mi se împletească în melodii care nu credeam că pot să iasă din mine şi care, fără acea chitară, nici n-ar fi putut ieşi. dar desigur, acum aştept activ. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

girl-erg

menirea mea se bate cap în cap cu aspiraţiile mele. încep să-i dau dreptate unui nene ted care construia un plan de revoluţionare a învăţământului american pe opoziţia creativity vs. literacy. să învăţăm copiii mai puţine şi să-i stimulăm să creeze. dar cum cămaşa mi-e mai aproape decât haina, o cred mai degrabă pe mama care, când eram mică şi inventam poveşti, zicea: "n-ai cum să scrii dacă nu citeşti". până şi eminem, golanul absolut, recunoaşte că de la şcoală ştie el aşa multe cuvinte.

.

vreau să nu mai fiu o pseudointelectuală semidoctă de trei lei, dar pentru asta ar trebui să am o viaţă normală. stabilitate. să fiu prozaic mulţumită. nu. nu înţeleg ce-i cu drumul ăsta pe care ba gonesc, ba mă târâi, ba zburd, ba tropăi, ba mă aşez şi zbier cât mă ţin plămânii. presărat cu cârciumi, troiţe, semne de circulaţie şterse, magazine de lux şi cerşetori.

.

e ceva nemaipomenit cu cerşetorii ăştia. sunt feluri şi feluri. toţi îndură lipsuri. de ce cer, de aia nu li se dă. unii încetează să ceară şi mor. alţii se animalizează, devin hoţi, violatori, criminali. alţii se umilesc până la autoanulare. alţii, înţelepţi şi încrezători, deşi desfiguraţi de foame şi frig, când li se întinde un deget, n-au să se arunce asupra lui cu bestialitate (deşi ar vrea *hihi*), ci vor şti să atragă treptat, cu răbdare, toată mâna, ca şi cum mâna asta ar fi aşteptat de-o viaţă.

.

e ceva nemaipomenit şi cu cerşetorii ăştia. într-un timp mitic, m-am trezit cu unul la poarta castelului. nu-mi plăcea de el, unde mai pui că era ciuca miştourilor întregii clase. cum în favoarea unei visătoare ca mine conspiră vorba lu nea' coelho tot universul, cum nu mă lasă niciodată să cunosc adevărata nenorocire, cerşetorul a fost îngăduitor şi stăruitor. eu însă, mândră şi rece, i-am trântit uşa în nas de fiecare dată, şi atunci el m-a blestemat ca, dacă până la douăzeci de ani n-am să învăţ să mă las iubită, să rămân pe vecie o bestie încuiată în castelul ei întunecos. nu ştiu dacă de fapt era fecior de împărat cu stea în frunte, nu ştiu nici măcar ce a făcut după liceu. dar eu, în puterea blestemului, am vieţuit ursuză şi deznădăjduită, trântind uşa mereu şi uitându-mă în oglinda fermecată la prinţi intangibili, conversându-mă cu ceasuri, sfeşnice şi ceainice vorbitoare... până la douăzeci de ani. când m-am trezit cu încă un cerşetor. i-am trântit şi lui uşa în nas de câteva ori. că aşa eram obişnuită. apoi m-am răzgândit. şi n-a fost prea târziu. şi s-a transformat în prinţ. mă rog, prinţesă *sniggers*. şi e aici. şi e al meu. şi o să-i fac tricou cu "adriana's boyfiend" (fără "r" t.m. măria) *snigger autoironic*. şi e drăguuuţ...

.

totuşi, fiindcă eu mi-s o artistă depresivă, să revenim cuminţi la partea deprimantă. sunt condamnată să-mi frâng mâinile, să mă zvârcolesc şi să sparg pahare până când mă trezesc că toate s-au întâmplat exact cum trebuia. sunt condamnată să mă zbat împotriva curentului a ceea ce e bine pentru mine, în direcţia a ce cred că e bine pentru mine. nu ştiu să mă las în voia sorţii. trebuie neapărat să am un plan de bătaie care invariabil rămâne nepus în practică. şi parcă acolo sus cineva ţine mereu poanta cea mai bună pentru final. te-ai agăţat de omul ăla până ai rămas fără extremităţi... tadaaa! ce bine ţi-e fără el. ai râs de ălălaltu până ţi-au ieşit maţele... tadaaa! ce bine ţi-e cu el. ai plâns că nu eşti în stare să înveţi la japoneză şi faci o tragedie naţională dintr-un eseu de 5 pagini la civilizaţie americană... ta-d... a... ar trebui să mă las de facultate? să las baltă a doua mea casă în care a-nceput să-mi fie frică să calc, în care am început să mă simt ca o străină, dar care mi-a dat un rost, un abonament la bibliotecă şi nişte prieteni pe care-i ador? să las baltă formarea intelectuală pentru aia artistică? eu nu le-am deosebit niciodată. să mă arunc? nu ştiu. mi-e frică. mi-e foarte frică şi mă doare tare. mă simt ca o gingie prin care dă să iasă o măsea de minte. mă doare tare şi o să mă mai doară. şi măseaua n-o să-mi aducă minte, ci doar teren nou pentru carii.

.

how can i be freeeee?

how can i get helllllp?

am i really meeeee?

am i someone elllllse?

[ha-ha-ha ah-ah-ah-ah-ah]

.

but stalking in my cloisters hang the acolytes of gloom

and death's head throws his cloak into the corner of my room

and i am doomed...

but laughing in my courtyard play the pranksters of my youth

and solemn, waiting old man in the gables of the roof:

he tells me truth...

.

i, too, live inside me

and very often don't know who i am

i know i'm not a hero

well i hope that i'm not damned

.

sau dacă da, măcar zi-mi aşa, tu ăl de sus, să ştiu de-o treabă.

meteo

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

shuumatsu no masshiroi yuki

adică zăpada alllbă de la sfârşitul săptămânii. face să-mi răsară în minte adjective din clasa de corason şi de pe la periferii, cu sunetul lor dulce: okashii, sabishii, tanoshii, utsukushii, kanashii, ureshii, urayamashii, subarashii... stric farmecul dacă le traduc.

.

joi a nins. vineri a nins şi am învăţat la şcoală cântecelul lui sakamoto kyu, "ue wo muite arukou", mârşav poreclit de conştiinţa colectivă americană "sukiyaki song" (aia e mâncare, nu tristeţea nocturnă despre care doineşte bietul om rânjind cu gura până la urechi). sâmbătă a nins şi am citit "genji monogatari". ieri a nins, am citit "genji monogatari" şi am ascultat muzică tradiţională japoneză (tare mi-ar plăcea să-mblânzesc într-o bună zi niscaiva flauturi, ţitere şi lăute de-alea pentru uzul meu personal), shiina ringo (mi-e tovarăşă de drum spre şcoală de ceva vreme, îmi promisesem să-i elogiez într-un post reverie-reverenţios personalitatea puternică, unicitatea în ciuda elementului kitsch de care nu-i scutit de altfel nici un japonez care imită occidentul, că occidentalul care se dă japonez nu-i mai breaz, melodicitatea încântătoare, creativitatea debordantă şi albumul "karuki samen kuri no hana") şi, tulai doamne, tsujiko noriko (pe care o dismissuiam ca snoabă care face non-muzică, şi nu, nu mi s-a revelat deodată valoarea ei incontestabilă, dar nu-i prima chestie straniu-enervantă care mă atrage din a mai multa şi fără să ştiu de ce - plus, înţeleg mare parte din versurile ei, şi asta îmi gâdilă japoneza, chit că de fapt înseamnă că femeia nu calcă în afara fondului lexical principal - plus, cântecele ei low-beat sună ca scârţăitul zăpezii sub paşi calmi şi apăsaţi).

.

niciodată, de când fumez mult şi citesc puţin, n-am mai fumat aşa puţin şi citit aşa mult în două zile.

.

în "genji", toată lumea se stinge de melancolie şi moare de inimă rea. toată lumea plânge, recită poezii, boceşte, trimite bilete cu poezii, izbucneşte în lacrimi, compune poezii şi iar plânge. bărbaţii cot la cot cu muierile (uite dacă n-am vrut să-l cred pe dan bittman). da' eu ce râd de ei ca vaca, parc-am stabilit acu' două posturi că nu e o ruşine. eric zicea că se cam plictiseşte, da' las' că cică mai încolo e nuştiucine posedat şi apar fantome. iaca eu nu mă plictisesc (no offence, buddy, you know how i love to place myself above you şi cu rost şi fără rost). eu, care nu mă plictisesc ca eric (ha!), dau paginile cu o viteză de sanie pe derdeluş, o viteză catalizată de lizibilitatea nebună a scriiturii. ştiam că genji e un casanova japonez. ştiam că în perioada heian morala era lejeră. ştiam că "genji monogatari" e un şir aventuri amoroase. mă aşteptam la ceva uşor vulgar şi naiv. cu atât mai până la pământ mă închin în faţa lui murasaki shikibu, o lady desăvârşită: rafinată, înţeleaptă, ingenioasă, o naratoare distinsă şi totodată relaxată, blând ironică şi delicios de personală pe alocuri. un discurs fluid, răsturnări de situaţie captivante (pentru cui îi pasă cine i-a mai picat cu tronc lui genji, na), reflecţii de bun simţ. mai că-mi vine s-o compar cu dostoievski, care mai avea destule secole până să răsară. n-o fi intrat în canon degeaba. mare femeie. dar unde am ajuns cu povestea? ah, da! să revenim la cei care plâng şi scriu poezii. afundându-mă tot mai tare în sensibilitatea lor, mi-am pomenit sufletul, pe care-l crezusem deja prea tocit, treaz la masshiro-ul zăpezii, pentru care în copilărie mă rugam tot anul, fie aprilie, fie august. acum toate beculeţele colorate la care mă strâmbam blazată şi care se strâmbau înapoi din geamurile magazinelor au voie să existe. m-am pomenit că sar din 226 la berzei (!!!) şi bat toată calea până la mine-n ghetou sărind şotroane imaginare şi chicotind. tanoshii... subarashii!... ureshiiiiiii!... dacă ar fi ştiut boţul de carne flască, letargică şi fiartă-n bere din vară...

.

zăpada, muzica şi japoneza se potenţează reciproc întru plăcerea mea absolută. nu vreau să uit momentul ăsta.

muzica aia

to everything (turn, turn, turn)

there is a season (turn, turn, turn)

and a time for every purpose, under heaven

a time to be born, a time to die

a time to plant, a time to reap

a time to kill, a time to heal

a time to laugh, a time to weep

a time to build up, a time to break down

a time to dance, a time to mourn

a time to cast away stones, a time to gather stones together

a time of love, a time of hate

a time of war, a time of peace

a time you may embrace, a time to refrain from embracing

a time to gain, a time to lose

a time to rend, a time to sew

a time to love, a time to hate

a time for peace, i swear it's not too late

.

că mare hipioată şi mare savantă mi-am fost eu la viaţa mea. şi iată-mă la două noaptea (no matter what the bloody blog timer says), neputincioasă în faţa unui snop de articolaşe disparate luate de pe şmecheria de proquest (fii student, fă-ţi permis la bibliotecă şi devorează-le bazele de date că mare lucru tot n-ai să găseşti) despre orice aspect al războiului din vietnam, mai puţin alea esenţiale. iată-mă dând peste o listă de muzicieni în prezentarea strategiei de curs a unei tanti profesoare. iată-mă tastând pete seeger pe youtube să văd cine-i ăla şi picând într-o fascinaţie bineînţeles mai dulce ca gândul la nimicnicia mea de învăţăcică de care-i numai gura. n-o să fac nici o annotated bibliography în noaptea asta. nu reuşesc să mă însufleţesc întru găsirea capului şi cozii a ce naiba vreau să tratez. nu reuşesc să-mi amintesc ce mă făcea să empatizez cu soldaţii din vietnam până-n străfundurile fiinţei mele europene de secol 21. nu reuşesc, din pielea de donşoară împăcată cu universul, să mai simt o dată impulsul de a scrie despre războiul ăla cu fervoarea cu care am scris în atestat. sigur, acolo am zis că soldaţii ascultau rock, fumau iarbă şi voiau acasă. acum trebuie să suflu matur şi meticulos cu paiul în materia civilizaţie americană, care nu-mi trezeşte umbră de sentiment uman, că doar-doar o face nişte balonaşe care să semene a eseu. nu reuşesc, dar poate muzica (ea, muzica! ce m-aş face fără ea!) o să mă ajute. muzica aia care, spre deosebire de metalele urlate de azi, exprima o furie ceva mai puţin futilă şi, spre deosebire de bălădiţele populist-militante bono/greenday style, o exprima poetic şi cu o ironie sfâşietor de veselă. tonică, amară şi pişcăcioasă ca un schweppes. muzica aia la care, într-a 11-a, când m-a lovit woodstocăreala, n-am avut acces deplin, că trăiam încă din casetele alor mei şi cd-urile de la tudor. muzica aia poate o să-mi fie madlena lui proust. dar nu în noaptea asta.

exegeză şi borş

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

.

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath

leechu deveni...

...fascinată de ochii lui peter hammill. progres muzical notabil.

zen

workin' all day and never gettin' nowhere

what can i say? workin' all day

.

curios ce puţine lucruri îmi trec prin cap când traduc şi învăţ pe bune. ce puţine am de spus. inspiraţia de orice natură mă eludează. mushin. no mind. concentrare. mortificare. disciplină. în pauzele alocate viciului nambăr uan - muzica, distribuite cu ţârâita (namely pe drumul spre şcoală, străbătut tot pe jos, cu vântul aprig şfichiuindu-mi obrăjorii pristini de anti-eroină postmodernă), îmi ţin companie nişte neni englezoi progresivi, profunzi şi serioşi, care fac glumiţe ocazionale ca să destindă atmosfera grea. neni cărora-mi vine uneori să le zic să se ia de mânuţe şi să facă nişte piruete mai hacana, să fur cinci minute clandestine de maimuţăreală pe tool. dar nu.

.

if i were black and i lived here

i'd want to be a big man in the f.b.i.

or the c.i.a.

but as i'm not and, of course, i don't

and as i'm free, white and twenty[-one]

i don't need more power than i've got

except for sometimes...

when i'm broke

.

my flustered ways m-au aruncat într-o budă agăţată de un pom care stă în aer peste un lac care dă într-un puţ. suntem lipiţi pământului, sunt codaşă la facultate. nu mai mere-aşa. apăi zen, dară.

translation blues

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?

curcubee şi fructe

mi-era dor de oboseală cumplită diurnă de la veghe masochistă nocturnă pe fond de radiohead în căşti, cu pupilele adaptate să cate umbrele albastre în detaliu lucid, cu transă dubioasă, cu boceală convulsivă for no apparent reason până când nasul înfundat nu mă lasă să mai dorm oricum? nu. dar e albumul nou. trebuie. şi dacă-mi face asta, o fi bun. un lucru mi-e clar. dacă m-au monopolizat în întreg monosensul cuvântului nişte luni de zile, vina nu-i a mea. le dai un deget, îţi iau toată mâna. le dai o ureche, îţi iau tot capul. şi, ca o muiere posesivă, vor să-i bagi în seamă numai pe ei. sau îţi însuşeşti atitudinea de copil bătut care se sufocă de încălzirea climei şi de varii alte tristeţi, acceptând că viaţa-i urâtă şi guvernul corupt, lăsându-te deprimat ca la carte, până-n măduva oaselor, cel puţin câteva zile, sau n-ai înţeles nimic. te trag sub o plapumă grea, înăbuşitoare, de sub care n-ai voie să scoţi o mână, un picior sau măcar un fir de păr de pe creştet cât dormi somnul radiohead. "in rainbows" muzică de l-aş considera, cât ai clipi din player l-aş evacua şi altă chestie mai de bun simţ în loc aş băga. radiohead e o stare. o stare căreia i-am permis cu generozitate să mă încerce yet again. şi care m-a readus faţă în faţă, că aci voii s-ajung, cu vechiul meu prieten abandonat, fruity loops. m-a readus la ideea că n-ar strica să nu las calculatorul de tot, cu toate sunetele pământului de explorat. aşa că m-am apucat ca bezmetica să fac iar ritmuri tâmpe şi să-mi amintesc, încet, dar nu alarmant de încet, tot ce învăţasem şi uitasem să dreg pe-acolo. am şi tras câteva prostioare, da' nici să mă ardeţi cu acid sulfuric nu dau. întrucât, la fel ca înainte, mă simt pe lângă tot ce înseamnă armonie sonoră şi mă întreb dacă o să scot încurajator de curând un treac pe care să-l pot apoi asculta fără să mă chircesc de ruşine. dar am băgat microfonul în cutia chitarei crăpate şi neacordabile şi zdrăngăneala s-a înregistrat atât de clar şi curat că nu mi-am crezut timpanelor. păi atunci ok, computer.

.

şi toată treaba asta îmi aminteşte de skittles.

progland

petreceam cu singer-songwriterii mei. dacă poţi să-i zici aşa. tataia cohen mârâia obosit nişte obscenităţi, miss difranco îşi acorda chitara cu spatele ca să nu văd, dan alinta sticla de whisky ca pe o gagică bună, fionica plângea isteric dar silenţios, buckley junior fuma ţigară de la ţigară cu ochi rătăcitori, regina încerca fără succes să ne mişte cu chiţăieli siropoase, yorkuletz vomita încuiat în baie. jucaserăm adevăr şi provocare ore întregi. acum ne plictiseam. le cunoşteam adevărurile. îmi aşteptam provocarea.

.

cufundat într-un fotoliu, roger waters. cum de am uitat să-l menţionez? era unul de-al nostru. versurile şi vocea lui m-a cioplit cât şi ale celorlalţi. dar, în mod straniu, el nu ne împărtăşea veghea sictirită. el dormea dus, liniştit, furat de altă lume, complet străină.

.

prog?

.

ştiu şi eu? asta-i treabă de bărbaţi. de instrumentişti care stau cu nasurile-n portative sau tabulaturi, care pun preţ pe sunete şi nu pe idei, care consideră că timpul lor merită pierdut cu lungeli psihedelicoase. pe mine singer-songwriterii mei m-au învăţat tot ce trebuie să ştiu. mi-au împărtăşit cugetările lor, mi-au împrumutat glasurile lor. şi totuşi... asta nu mai e petrecere, ăsta-i priveghi. pân-aici mi-a fost? nu vreau şi nu am să mă plafonez. nu-s io aia, mulţam. mă cuibăresc lângă roger şi adorm.

.

[aşadar, păşesc rapid, dar nesigur în progland, un tărâm despre care am atâta habar cât americanu' de rând despre românia. mă propulsează o fascinaţie ca de copil care a dat de o jucărie nouă. nu, nu un copil care vrea să pară mare şi-şi umple urechiuşele inocent snoabe cu sunete ciudate care-l plictisesc de moarte. n-am de gând să mă iau prea tare în serios cu muzica progresivă. n-am de gând să tai şi să spânzur. nici măcar n-am de gând să-mi placă, dar ea-şi tot flutură genele la mine de parcă ar vrea să-mi spună ceva şi nu îndrăzneşte. aşa că am de gând s-o ascult. cu atenţie pioasă şi nesaţ. cu fascinaţia de copil care a dat de o jucărie nouă pe un tărâm nou.]

.

aici nu mai există nume şi feţe, versuri şi voci, carne şi sânge. e vis. mă duce pe umeri un uriaş blând. trist şi singuratic. lumea-i zice că e second rate, că n-a avut noroc da' nici nu l-a meritat, că nu-i un virtuoz, că mai e şi urât, că nici măcar n-are piese lungi. şi ce? mie îmi zâmbeşte cu drag, pe mine mă cară ca pe un fulg. timpanele mele se uită ca mâţa-n calendar la tehnicile cu care se joacă, la armoniile lui sofisticate, la culorile şi texturile mulţimii de instrumente. dacă vreau nonsens, dau în butoane la maşinăria catifelată, dacă vreau simplitate, mă întreţin cu floyd cel roz în obraji, dacă vreau vreau poezie, mi-o generează van der graaf. uriaşul meu e melodios, bizar şi franc. nu ştiu cum merg astea trei. ştiu doar că, mai mult decât să creeze confuzie, să facă atmosferă sau să zdrobească recorduri, îi place să cânte muzică. poate de asta îi râde tot progland-ul în nas. dar el e foarte bun cu mine. aşa că îl las să-mi ascută auzul, să-mi pună sare pe rana perfecţionismului bolnav, să-mi arate câte mai am să învăţ şi cîte aş putea să fac, să mă mângâie şi să mă plimbe prin tărâmul ăsta nou, poate spre curtea regelui gătit cu pupură, poate la nea' emerson lângă lac sub palmier, poate până hăt la facerea lumii.