meteo

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

shuumatsu no masshiroi yuki

adică zăpada alllbă de la sfârşitul săptămânii. face să-mi răsară în minte adjective din clasa de corason şi de pe la periferii, cu sunetul lor dulce: okashii, sabishii, tanoshii, utsukushii, kanashii, ureshii, urayamashii, subarashii... stric farmecul dacă le traduc.

.

joi a nins. vineri a nins şi am învăţat la şcoală cântecelul lui sakamoto kyu, "ue wo muite arukou", mârşav poreclit de conştiinţa colectivă americană "sukiyaki song" (aia e mâncare, nu tristeţea nocturnă despre care doineşte bietul om rânjind cu gura până la urechi). sâmbătă a nins şi am citit "genji monogatari". ieri a nins, am citit "genji monogatari" şi am ascultat muzică tradiţională japoneză (tare mi-ar plăcea să-mblânzesc într-o bună zi niscaiva flauturi, ţitere şi lăute de-alea pentru uzul meu personal), shiina ringo (mi-e tovarăşă de drum spre şcoală de ceva vreme, îmi promisesem să-i elogiez într-un post reverie-reverenţios personalitatea puternică, unicitatea în ciuda elementului kitsch de care nu-i scutit de altfel nici un japonez care imită occidentul, că occidentalul care se dă japonez nu-i mai breaz, melodicitatea încântătoare, creativitatea debordantă şi albumul "karuki samen kuri no hana") şi, tulai doamne, tsujiko noriko (pe care o dismissuiam ca snoabă care face non-muzică, şi nu, nu mi s-a revelat deodată valoarea ei incontestabilă, dar nu-i prima chestie straniu-enervantă care mă atrage din a mai multa şi fără să ştiu de ce - plus, înţeleg mare parte din versurile ei, şi asta îmi gâdilă japoneza, chit că de fapt înseamnă că femeia nu calcă în afara fondului lexical principal - plus, cântecele ei low-beat sună ca scârţăitul zăpezii sub paşi calmi şi apăsaţi).

.

niciodată, de când fumez mult şi citesc puţin, n-am mai fumat aşa puţin şi citit aşa mult în două zile.

.

în "genji", toată lumea se stinge de melancolie şi moare de inimă rea. toată lumea plânge, recită poezii, boceşte, trimite bilete cu poezii, izbucneşte în lacrimi, compune poezii şi iar plânge. bărbaţii cot la cot cu muierile (uite dacă n-am vrut să-l cred pe dan bittman). da' eu ce râd de ei ca vaca, parc-am stabilit acu' două posturi că nu e o ruşine. eric zicea că se cam plictiseşte, da' las' că cică mai încolo e nuştiucine posedat şi apar fantome. iaca eu nu mă plictisesc (no offence, buddy, you know how i love to place myself above you şi cu rost şi fără rost). eu, care nu mă plictisesc ca eric (ha!), dau paginile cu o viteză de sanie pe derdeluş, o viteză catalizată de lizibilitatea nebună a scriiturii. ştiam că genji e un casanova japonez. ştiam că în perioada heian morala era lejeră. ştiam că "genji monogatari" e un şir aventuri amoroase. mă aşteptam la ceva uşor vulgar şi naiv. cu atât mai până la pământ mă închin în faţa lui murasaki shikibu, o lady desăvârşită: rafinată, înţeleaptă, ingenioasă, o naratoare distinsă şi totodată relaxată, blând ironică şi delicios de personală pe alocuri. un discurs fluid, răsturnări de situaţie captivante (pentru cui îi pasă cine i-a mai picat cu tronc lui genji, na), reflecţii de bun simţ. mai că-mi vine s-o compar cu dostoievski, care mai avea destule secole până să răsară. n-o fi intrat în canon degeaba. mare femeie. dar unde am ajuns cu povestea? ah, da! să revenim la cei care plâng şi scriu poezii. afundându-mă tot mai tare în sensibilitatea lor, mi-am pomenit sufletul, pe care-l crezusem deja prea tocit, treaz la masshiro-ul zăpezii, pentru care în copilărie mă rugam tot anul, fie aprilie, fie august. acum toate beculeţele colorate la care mă strâmbam blazată şi care se strâmbau înapoi din geamurile magazinelor au voie să existe. m-am pomenit că sar din 226 la berzei (!!!) şi bat toată calea până la mine-n ghetou sărind şotroane imaginare şi chicotind. tanoshii... subarashii!... ureshiiiiiii!... dacă ar fi ştiut boţul de carne flască, letargică şi fiartă-n bere din vară...

.

zăpada, muzica şi japoneza se potenţează reciproc întru plăcerea mea absolută. nu vreau să uit momentul ăsta.

muzica aia

to everything (turn, turn, turn)

there is a season (turn, turn, turn)

and a time for every purpose, under heaven

a time to be born, a time to die

a time to plant, a time to reap

a time to kill, a time to heal

a time to laugh, a time to weep

a time to build up, a time to break down

a time to dance, a time to mourn

a time to cast away stones, a time to gather stones together

a time of love, a time of hate

a time of war, a time of peace

a time you may embrace, a time to refrain from embracing

a time to gain, a time to lose

a time to rend, a time to sew

a time to love, a time to hate

a time for peace, i swear it's not too late

.

că mare hipioată şi mare savantă mi-am fost eu la viaţa mea. şi iată-mă la două noaptea (no matter what the bloody blog timer says), neputincioasă în faţa unui snop de articolaşe disparate luate de pe şmecheria de proquest (fii student, fă-ţi permis la bibliotecă şi devorează-le bazele de date că mare lucru tot n-ai să găseşti) despre orice aspect al războiului din vietnam, mai puţin alea esenţiale. iată-mă dând peste o listă de muzicieni în prezentarea strategiei de curs a unei tanti profesoare. iată-mă tastând pete seeger pe youtube să văd cine-i ăla şi picând într-o fascinaţie bineînţeles mai dulce ca gândul la nimicnicia mea de învăţăcică de care-i numai gura. n-o să fac nici o annotated bibliography în noaptea asta. nu reuşesc să mă însufleţesc întru găsirea capului şi cozii a ce naiba vreau să tratez. nu reuşesc să-mi amintesc ce mă făcea să empatizez cu soldaţii din vietnam până-n străfundurile fiinţei mele europene de secol 21. nu reuşesc, din pielea de donşoară împăcată cu universul, să mai simt o dată impulsul de a scrie despre războiul ăla cu fervoarea cu care am scris în atestat. sigur, acolo am zis că soldaţii ascultau rock, fumau iarbă şi voiau acasă. acum trebuie să suflu matur şi meticulos cu paiul în materia civilizaţie americană, care nu-mi trezeşte umbră de sentiment uman, că doar-doar o face nişte balonaşe care să semene a eseu. nu reuşesc, dar poate muzica (ea, muzica! ce m-aş face fără ea!) o să mă ajute. muzica aia care, spre deosebire de metalele urlate de azi, exprima o furie ceva mai puţin futilă şi, spre deosebire de bălădiţele populist-militante bono/greenday style, o exprima poetic şi cu o ironie sfâşietor de veselă. tonică, amară şi pişcăcioasă ca un schweppes. muzica aia la care, într-a 11-a, când m-a lovit woodstocăreala, n-am avut acces deplin, că trăiam încă din casetele alor mei şi cd-urile de la tudor. muzica aia poate o să-mi fie madlena lui proust. dar nu în noaptea asta.

exegeză şi borş

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

.

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath