meteo

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

shuumatsu no masshiroi yuki

adică zăpada alllbă de la sfârşitul săptămânii. face să-mi răsară în minte adjective din clasa de corason şi de pe la periferii, cu sunetul lor dulce: okashii, sabishii, tanoshii, utsukushii, kanashii, ureshii, urayamashii, subarashii... stric farmecul dacă le traduc.

.

joi a nins. vineri a nins şi am învăţat la şcoală cântecelul lui sakamoto kyu, "ue wo muite arukou", mârşav poreclit de conştiinţa colectivă americană "sukiyaki song" (aia e mâncare, nu tristeţea nocturnă despre care doineşte bietul om rânjind cu gura până la urechi). sâmbătă a nins şi am citit "genji monogatari". ieri a nins, am citit "genji monogatari" şi am ascultat muzică tradiţională japoneză (tare mi-ar plăcea să-mblânzesc într-o bună zi niscaiva flauturi, ţitere şi lăute de-alea pentru uzul meu personal), shiina ringo (mi-e tovarăşă de drum spre şcoală de ceva vreme, îmi promisesem să-i elogiez într-un post reverie-reverenţios personalitatea puternică, unicitatea în ciuda elementului kitsch de care nu-i scutit de altfel nici un japonez care imită occidentul, că occidentalul care se dă japonez nu-i mai breaz, melodicitatea încântătoare, creativitatea debordantă şi albumul "karuki samen kuri no hana") şi, tulai doamne, tsujiko noriko (pe care o dismissuiam ca snoabă care face non-muzică, şi nu, nu mi s-a revelat deodată valoarea ei incontestabilă, dar nu-i prima chestie straniu-enervantă care mă atrage din a mai multa şi fără să ştiu de ce - plus, înţeleg mare parte din versurile ei, şi asta îmi gâdilă japoneza, chit că de fapt înseamnă că femeia nu calcă în afara fondului lexical principal - plus, cântecele ei low-beat sună ca scârţăitul zăpezii sub paşi calmi şi apăsaţi).

.

niciodată, de când fumez mult şi citesc puţin, n-am mai fumat aşa puţin şi citit aşa mult în două zile.

.

în "genji", toată lumea se stinge de melancolie şi moare de inimă rea. toată lumea plânge, recită poezii, boceşte, trimite bilete cu poezii, izbucneşte în lacrimi, compune poezii şi iar plânge. bărbaţii cot la cot cu muierile (uite dacă n-am vrut să-l cred pe dan bittman). da' eu ce râd de ei ca vaca, parc-am stabilit acu' două posturi că nu e o ruşine. eric zicea că se cam plictiseşte, da' las' că cică mai încolo e nuştiucine posedat şi apar fantome. iaca eu nu mă plictisesc (no offence, buddy, you know how i love to place myself above you şi cu rost şi fără rost). eu, care nu mă plictisesc ca eric (ha!), dau paginile cu o viteză de sanie pe derdeluş, o viteză catalizată de lizibilitatea nebună a scriiturii. ştiam că genji e un casanova japonez. ştiam că în perioada heian morala era lejeră. ştiam că "genji monogatari" e un şir aventuri amoroase. mă aşteptam la ceva uşor vulgar şi naiv. cu atât mai până la pământ mă închin în faţa lui murasaki shikibu, o lady desăvârşită: rafinată, înţeleaptă, ingenioasă, o naratoare distinsă şi totodată relaxată, blând ironică şi delicios de personală pe alocuri. un discurs fluid, răsturnări de situaţie captivante (pentru cui îi pasă cine i-a mai picat cu tronc lui genji, na), reflecţii de bun simţ. mai că-mi vine s-o compar cu dostoievski, care mai avea destule secole până să răsară. n-o fi intrat în canon degeaba. mare femeie. dar unde am ajuns cu povestea? ah, da! să revenim la cei care plâng şi scriu poezii. afundându-mă tot mai tare în sensibilitatea lor, mi-am pomenit sufletul, pe care-l crezusem deja prea tocit, treaz la masshiro-ul zăpezii, pentru care în copilărie mă rugam tot anul, fie aprilie, fie august. acum toate beculeţele colorate la care mă strâmbam blazată şi care se strâmbau înapoi din geamurile magazinelor au voie să existe. m-am pomenit că sar din 226 la berzei (!!!) şi bat toată calea până la mine-n ghetou sărind şotroane imaginare şi chicotind. tanoshii... subarashii!... ureshiiiiiii!... dacă ar fi ştiut boţul de carne flască, letargică şi fiartă-n bere din vară...

.

zăpada, muzica şi japoneza se potenţează reciproc întru plăcerea mea absolută. nu vreau să uit momentul ăsta.

muzica aia

to everything (turn, turn, turn)

there is a season (turn, turn, turn)

and a time for every purpose, under heaven

a time to be born, a time to die

a time to plant, a time to reap

a time to kill, a time to heal

a time to laugh, a time to weep

a time to build up, a time to break down

a time to dance, a time to mourn

a time to cast away stones, a time to gather stones together

a time of love, a time of hate

a time of war, a time of peace

a time you may embrace, a time to refrain from embracing

a time to gain, a time to lose

a time to rend, a time to sew

a time to love, a time to hate

a time for peace, i swear it's not too late

.

că mare hipioată şi mare savantă mi-am fost eu la viaţa mea. şi iată-mă la două noaptea (no matter what the bloody blog timer says), neputincioasă în faţa unui snop de articolaşe disparate luate de pe şmecheria de proquest (fii student, fă-ţi permis la bibliotecă şi devorează-le bazele de date că mare lucru tot n-ai să găseşti) despre orice aspect al războiului din vietnam, mai puţin alea esenţiale. iată-mă dând peste o listă de muzicieni în prezentarea strategiei de curs a unei tanti profesoare. iată-mă tastând pete seeger pe youtube să văd cine-i ăla şi picând într-o fascinaţie bineînţeles mai dulce ca gândul la nimicnicia mea de învăţăcică de care-i numai gura. n-o să fac nici o annotated bibliography în noaptea asta. nu reuşesc să mă însufleţesc întru găsirea capului şi cozii a ce naiba vreau să tratez. nu reuşesc să-mi amintesc ce mă făcea să empatizez cu soldaţii din vietnam până-n străfundurile fiinţei mele europene de secol 21. nu reuşesc, din pielea de donşoară împăcată cu universul, să mai simt o dată impulsul de a scrie despre războiul ăla cu fervoarea cu care am scris în atestat. sigur, acolo am zis că soldaţii ascultau rock, fumau iarbă şi voiau acasă. acum trebuie să suflu matur şi meticulos cu paiul în materia civilizaţie americană, care nu-mi trezeşte umbră de sentiment uman, că doar-doar o face nişte balonaşe care să semene a eseu. nu reuşesc, dar poate muzica (ea, muzica! ce m-aş face fără ea!) o să mă ajute. muzica aia care, spre deosebire de metalele urlate de azi, exprima o furie ceva mai puţin futilă şi, spre deosebire de bălădiţele populist-militante bono/greenday style, o exprima poetic şi cu o ironie sfâşietor de veselă. tonică, amară şi pişcăcioasă ca un schweppes. muzica aia la care, într-a 11-a, când m-a lovit woodstocăreala, n-am avut acces deplin, că trăiam încă din casetele alor mei şi cd-urile de la tudor. muzica aia poate o să-mi fie madlena lui proust. dar nu în noaptea asta.

exegeză şi borş

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

.

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath

this business of songwriting

ca tot omu' cu preocupări lăudabile, am dat ieri pe la gaudeamus. aceeaşi larmă, aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi ceva îmbătător în aer care-ţi îngreunează sarcina de a-ţi croi drum printre ceilalţi care, la fel de toropiţi, în echilibru precar, îşi croiesc drum pe lângă tine, printre standuri şi cutii, cărţi, cărţi, cărţi. cărţi colorate şi strălucioase, cărţi care-ţi frâng inima ca o curvă de lux unui cerşetor. beletristică, filosofie, critică literară, gramatici, reţete culinare. cărţi de care n-avem bani. penguin classics la reducere să trăiască.

.

şi, pe un raft al cărtureştilor, cea mai cea din ele toate: "this business of songwriting - you CAN write hit songs!". why thanks for the encouragement. o, de-aş avea şase sute de mii să-mi cumpăr devenirea. şi totuşi. nu mă îndoiesc că experienţa omului care a scris cartea respectivă depăşeşte experienţa mea de vreo cinci anişori de lălăit din burtă şi mâzgălit, tăiat, retuşat, aruncat, reciclat. dar nu vreau să ştiu ce scrie acolo. vreau să plutesc în ignoranţă, as hit songs are not my primary goal. am depăşit, slavă domnului, faza eroismului underground, în care mă vedeam zdrăngănind într-o bodegă tot restul zilelor, ţinând piept vicisitudinilor unei vieţi austere de amorul artei. dar de aici şi până la a mă apuca să învăţ cum să scriu hitul care o va reabilita pe britney e cale destul de lungă încât să fiu liniştită că n-am s-o bat.

.

multe cântece proaste am scris la viaţa mea. sute şi sute de cântecele stângace şi fără substanţă cărora, privind în urmă, le neg de-a dreptul dreptul la existenţă. cât despre alea la care ţin, zău nu ştiu cum le-ar părea celor "avizaţi". sunt aşa obsedată de formă că de multe ori pieptăn conţinutul până cheleşte. sunt aşa obsedată de perfecţiune că ea se sperie şi fuge. cum, necum, ajung la un terci pitoresc de influenţe, a cărui structură numai eu o înţeleg. dar am învăţat să recunosc simptomele care mă anunţă că am scris un cântec bun. când mă satisface atmosfera; când melodia canalizează iemoţia şi nu stă într-un loc; când sunt visceral de sinceră dar sună jucăuş; când sunt inuman de calculată dar sună uman; când spun ceva şi prin cuvinte şi prin pauze, fără o silabă în plus; când, după trezeci de minute sau trei luni, versurile se leagă cum am vrut; cînd mă trezesc behăindu-l cu o plăcere nebună prin duş. când simt că am prelucrat fructuos what was, vorba lu yorkie, "beamed to me", că am dat ideii care mi-a picat din cerul inspiraţiei o interpretare demnă de ea. când simt o bucurie soră cu cea de a fi născut un copil întreg, sănătos şi cu ochi inteligenţi. atunci am scris un cântec bun. ăsta mi-e songwriting businessu' şi cui nu-i place să n-asculte.

.

work in progress.

de aprofundis

iepuraşii s-au cam prins că voiam să-i împuşc pe toţi. m-au fixat o clipă cu ochi speriaţi, după care au luat-o hăis şi cea, mâncând pământul. am amestecat progresivii ăştia într-un dumicat nedigerabil. cu soft machine mă trag de şireturi într-atâta că nu mă mai deranjez să-i ascult, genesis nu vor să-mi intre pe cortex şi pace, din van der graaf ascult obsesiv trei piese mari şi late (oh dear, la propriu).

.

aşa că într-un final mi-am permis să indulge în obsesia primordială: gentle giant. am ajuns să am o imagine de ansamblu a operei lor, am ajuns să văd reţeta şi miezul, am ajuns să ştiu ce-mi place şi ce nu-mi place la ei. am ajuns şi să am un album preferat. dacă depedeve strict melodic, şi poate şi fiindcă am început cu dânsul, mă trăgea aţa mai tare spre "acquiring the taste", iată că am acquiruit un taste nebun pentru "three friends". albume conceptuale, sau măcar cvasi, au mai încercat băieţii, dar nici unul n-a fost aşa bine gândit şi frumos povestit. trei copii care părăsesc băncile şcolii, unde prietenia lor era întreţinută de rutină şi alimentată de inocenţă, şi o iau pe drumuri diferite: primul întăreşte resemnat rândurile clasei muncitoare, al doilea îşi zideşte demonii de artist în pânză sub vopsele, al treilea se face corporate pig zis şi homme pressé.

.

şi cum hoinăresc eu pe drumul spre facultate, prologul mă scoate din gropile de rahova. "schooldays", cu glockenspielul eteric şi jucăuş, mă prinde pe la stopurile interminabile de la răzoare. îmi amintesc de trei prietene, cele mai înalte şi deştepte din clasa a 4-a b. arina, sânziana şi cu mine. am îngropat în zidul şcolii comoara (o cutie de nes cu cercei de tinichea desperecheaţi, mărgele de plastic şi insigne ceauşiste găsite prin casă), însoţită de un document codat după nişte metode inspirate mie de "cireşarii". trebuia s-o dezgropăm după zece ani. au trecut zece ani. şi ce? pasajul dramatic paseist pincfloidian îmi ţine de urât la ţigara de popas de la academie. mr. watson wants to see you in the master's room, it's about the work you should have done and i think you must go now... hai sus şi hei-rupe bocancii pe "working all day" până la eroilor. "peel the paint" mă plimbă prin parcul cu alei colorate în roşu, garnisite cu frunze galbene. are tot ce-i trebuie - începutul diafan, şoptit, legănat, cu vioara dulce, întorsătura nevricoasă, ba şi un solo de chitară psiheledicos cu iz de hendrix. indeed, reţeta. pe "man of class and quality" deja am prins autobuzul, că-i sub demnitatea mea să merg pe jos şi n-am timp domle de boemie. "three friends", final pierdut care mă cam bagă în ceaţă şi-mi cam strică socoteala, merge cu mine până-n pitar moş şi mă trimite naibii la cursuri. în fiecare zi lucrătoare.

.

m-am păcălit în încercarea disperată de a-mi face educaţie în timp record. am învăţat ce ştiam deja. că nu pot să trec prin muzici ca gâsca prin apă, că-i musai să mă împrietenesc cu ele. una câte una. cu sau fără succes, trebuie să le iscodesc ca o băbuţă din vecini care te ademeneşte cu o prăjitură şi te-ntreabă şi-ţi povesteşte lucruri ruşinos de personale, sau ca o colegă de bancă enervantă cu care n-ai ţinut neapărat să stai şi de care nu poţi să scapi. cu sau fără chef, trebuie să mă las iscodită şi eu de băbuţă şi colegă. până încep să văd că prăjitura e gustoasă, că istorisirile din tinereţe au tâlc, că fraiera aia gândeşte ca mine, că şi pe ea marcat-o cutare lucru, că aş fi mai săracă fără ele. de unde m-am cocoţat, convieţuirea îndelungată obligă la toleranţă, toleranţa duce la bunăvoinţă, bunăvoinţa naşte interes, interesul aduce cunoaştere. aprofundez, ridicaţi-mi statuie.

leechu deveni...

...fascinată de ochii lui peter hammill. progres muzical notabil.

sodoma şi gomora

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

zen

workin' all day and never gettin' nowhere

what can i say? workin' all day

.

curios ce puţine lucruri îmi trec prin cap când traduc şi învăţ pe bune. ce puţine am de spus. inspiraţia de orice natură mă eludează. mushin. no mind. concentrare. mortificare. disciplină. în pauzele alocate viciului nambăr uan - muzica, distribuite cu ţârâita (namely pe drumul spre şcoală, străbătut tot pe jos, cu vântul aprig şfichiuindu-mi obrăjorii pristini de anti-eroină postmodernă), îmi ţin companie nişte neni englezoi progresivi, profunzi şi serioşi, care fac glumiţe ocazionale ca să destindă atmosfera grea. neni cărora-mi vine uneori să le zic să se ia de mânuţe şi să facă nişte piruete mai hacana, să fur cinci minute clandestine de maimuţăreală pe tool. dar nu.

.

if i were black and i lived here

i'd want to be a big man in the f.b.i.

or the c.i.a.

but as i'm not and, of course, i don't

and as i'm free, white and twenty[-one]

i don't need more power than i've got

except for sometimes...

when i'm broke

.

my flustered ways m-au aruncat într-o budă agăţată de un pom care stă în aer peste un lac care dă într-un puţ. suntem lipiţi pământului, sunt codaşă la facultate. nu mai mere-aşa. apăi zen, dară.

translation blues

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?

odă intelectului meu

intelectul meu e un moşneag în zdrenţe, fost matematician de elită, regizor de valoare şi sculptor de geniu, care cerşeşte bani de o pâine şi îi bea.

.

intelectul meu e o babă acră care otrăveşte pisicile vecinilor şi se uită la poze cu ea când era o femeie frumoasă, elegantă şi curtată.

.

intelectul meu e o groapă comună cu trupuri ştirbite.

.

intelectul meu e un tânăr sfios care, hărţuit dulce de domnişoara cunoaştere, nu-şi poate trage sufletul şi lua inima-n dinţi să-i ceară mâna, de teama fericirii din nefericirea non-ignoranţei.

.

intelectul meu e un castel de basm a cărui întreţinere a devenit un lux pe care faimoasa cântăreaţă depresivă, drogată şi falită nu şi-l mai permite.

.

intelectul meu e o adolescentă piele şi os care nu mănâncă să nu se îngraşe, nu iese din casă că are un coş pe nas şi nu vrea să audă că tot ce trăieşte ea s-a mai simţit, gândit, spus, făcut şi scris înainte.

.

intelectul meu e apă stătută în care peştii se mănâncă între ei până la ultimul.

.

intelectul meu e un odor de copilaş care culege flori gingaşe multicolore, le azvârle c-a văzut un fluturaş, aleargă după el, cade cu genunchiul de pietriş, se juleşte, se pune cu curu-n mijlocul drumului şi orăcăie.

.

intelectul meu e mama care-şi trimite fiica la produs în loc să meargă la produs pentru fiica ei.

.

intelectul meu e o rochie care a stat prea bine pe audrey hepburn ca s-o mai poarte vreodată cineva.

.

intelectul meu e un miop care şi-a rătăcit ochelarii prin mormane de haine şi hârţoage.

.

intelectul meu e o pungă de chipsuri la suprapreţ, umplută pe jumate cu aer.

.

intelectul meu e un călău care contemplă o sală plină de cele mai variate şi eficiente arme, familiare şi exotice, vechi şi noi, cu mândria că el poate să facă din rahat bici.

.

intelectul meu e un mit.

le bonheur

ouh, le bonheur est partout

ça déborde même, c'est fou

.

şi na că la mine-i adevărat, fără melancolia urbană râsă isteric cu ironie amară a lui nea' bertrand. fără ghilimele.

.

pentru prima oară în anul de graţie 2007 cel aducător de gânduri sinucigaşe înhămate la serotonină 14, sunt ghini. pentru prima oară ne simt sănătoasă la creier, învăţ să fiu plod de 20 de ani, îmi râd în loc să-mi plâng prostia şi prostiile. îmi răsfoiesc amintirile din copilărie şi-mi aflu rădăcinile la locul lor, după tot dansul jalnic al adolescenţei, al încercării de a mă smulge şi a-mi lua câmpii. gândesc cu propriu-mi cap. habar n-aveam că-s om bun cu suflet bun, ba pot şi am posibilitatea să gândesc cu capul meu. habar n-aveam ce bine e. dimineaţa merg la şcoală pe jos, cu cafeaua la purtător în sticluţă dubioasă de lichior, cu urechile-n căşti şi ochii-n pomii din parcul eroilor. stau la toate cursurile. îmi iubesc colegii, îmi iubesc facultatea, îmi iubesc specializarea.

.

şi mai apare un florea cu "nivelul vostru actual vă asigură nota 3 la mine, luaţi şi citiţi din aceasta toţi, aceasta e o carte mediocră da' vă mai dau eu altele"; mai apare o mihaelă cu "te-am sunat doar să văd ce mai faci, aş merge la o expoziţie"; mai apare un seba cu "hai club de lingvistică".

.

altfel, viaţa mea încape în vorbele lu' flăcăul cul de la preselecţia megastar: "deci cânt. prin baie, pă unde-apuc şi io. cânt. [...] câte şi mai câte.". nerăbdare? frustrare? panică? nâţ. câte şi mai câte.

.

fiindcă pentru prima oară în anul de graţie 2007, am lăsat gardul cu ciori vopsite pe care voiam să le prind şi să le spăl până la carne că ştiu eu că-s frumoase de fapt. mi-am întors ochii la vrăbiuţa care murea de inaniţie în mâna mea inconştientă. dac-o-mbuib subit, o să crape, sărmana. cătinel.

.

ça va pas être facile

de trouver son style

.

allez!

curcubee şi fructe

mi-era dor de oboseală cumplită diurnă de la veghe masochistă nocturnă pe fond de radiohead în căşti, cu pupilele adaptate să cate umbrele albastre în detaliu lucid, cu transă dubioasă, cu boceală convulsivă for no apparent reason până când nasul înfundat nu mă lasă să mai dorm oricum? nu. dar e albumul nou. trebuie. şi dacă-mi face asta, o fi bun. un lucru mi-e clar. dacă m-au monopolizat în întreg monosensul cuvântului nişte luni de zile, vina nu-i a mea. le dai un deget, îţi iau toată mâna. le dai o ureche, îţi iau tot capul. şi, ca o muiere posesivă, vor să-i bagi în seamă numai pe ei. sau îţi însuşeşti atitudinea de copil bătut care se sufocă de încălzirea climei şi de varii alte tristeţi, acceptând că viaţa-i urâtă şi guvernul corupt, lăsându-te deprimat ca la carte, până-n măduva oaselor, cel puţin câteva zile, sau n-ai înţeles nimic. te trag sub o plapumă grea, înăbuşitoare, de sub care n-ai voie să scoţi o mână, un picior sau măcar un fir de păr de pe creştet cât dormi somnul radiohead. "in rainbows" muzică de l-aş considera, cât ai clipi din player l-aş evacua şi altă chestie mai de bun simţ în loc aş băga. radiohead e o stare. o stare căreia i-am permis cu generozitate să mă încerce yet again. şi care m-a readus faţă în faţă, că aci voii s-ajung, cu vechiul meu prieten abandonat, fruity loops. m-a readus la ideea că n-ar strica să nu las calculatorul de tot, cu toate sunetele pământului de explorat. aşa că m-am apucat ca bezmetica să fac iar ritmuri tâmpe şi să-mi amintesc, încet, dar nu alarmant de încet, tot ce învăţasem şi uitasem să dreg pe-acolo. am şi tras câteva prostioare, da' nici să mă ardeţi cu acid sulfuric nu dau. întrucât, la fel ca înainte, mă simt pe lângă tot ce înseamnă armonie sonoră şi mă întreb dacă o să scot încurajator de curând un treac pe care să-l pot apoi asculta fără să mă chircesc de ruşine. dar am băgat microfonul în cutia chitarei crăpate şi neacordabile şi zdrăngăneala s-a înregistrat atât de clar şi curat că nu mi-am crezut timpanelor. păi atunci ok, computer.

.

şi toată treaba asta îmi aminteşte de skittles.

progland

petreceam cu singer-songwriterii mei. dacă poţi să-i zici aşa. tataia cohen mârâia obosit nişte obscenităţi, miss difranco îşi acorda chitara cu spatele ca să nu văd, dan alinta sticla de whisky ca pe o gagică bună, fionica plângea isteric dar silenţios, buckley junior fuma ţigară de la ţigară cu ochi rătăcitori, regina încerca fără succes să ne mişte cu chiţăieli siropoase, yorkuletz vomita încuiat în baie. jucaserăm adevăr şi provocare ore întregi. acum ne plictiseam. le cunoşteam adevărurile. îmi aşteptam provocarea.

.

cufundat într-un fotoliu, roger waters. cum de am uitat să-l menţionez? era unul de-al nostru. versurile şi vocea lui m-a cioplit cât şi ale celorlalţi. dar, în mod straniu, el nu ne împărtăşea veghea sictirită. el dormea dus, liniştit, furat de altă lume, complet străină.

.

prog?

.

ştiu şi eu? asta-i treabă de bărbaţi. de instrumentişti care stau cu nasurile-n portative sau tabulaturi, care pun preţ pe sunete şi nu pe idei, care consideră că timpul lor merită pierdut cu lungeli psihedelicoase. pe mine singer-songwriterii mei m-au învăţat tot ce trebuie să ştiu. mi-au împărtăşit cugetările lor, mi-au împrumutat glasurile lor. şi totuşi... asta nu mai e petrecere, ăsta-i priveghi. pân-aici mi-a fost? nu vreau şi nu am să mă plafonez. nu-s io aia, mulţam. mă cuibăresc lângă roger şi adorm.

.

[aşadar, păşesc rapid, dar nesigur în progland, un tărâm despre care am atâta habar cât americanu' de rând despre românia. mă propulsează o fascinaţie ca de copil care a dat de o jucărie nouă. nu, nu un copil care vrea să pară mare şi-şi umple urechiuşele inocent snoabe cu sunete ciudate care-l plictisesc de moarte. n-am de gând să mă iau prea tare în serios cu muzica progresivă. n-am de gând să tai şi să spânzur. nici măcar n-am de gând să-mi placă, dar ea-şi tot flutură genele la mine de parcă ar vrea să-mi spună ceva şi nu îndrăzneşte. aşa că am de gând s-o ascult. cu atenţie pioasă şi nesaţ. cu fascinaţia de copil care a dat de o jucărie nouă pe un tărâm nou.]

.

aici nu mai există nume şi feţe, versuri şi voci, carne şi sânge. e vis. mă duce pe umeri un uriaş blând. trist şi singuratic. lumea-i zice că e second rate, că n-a avut noroc da' nici nu l-a meritat, că nu-i un virtuoz, că mai e şi urât, că nici măcar n-are piese lungi. şi ce? mie îmi zâmbeşte cu drag, pe mine mă cară ca pe un fulg. timpanele mele se uită ca mâţa-n calendar la tehnicile cu care se joacă, la armoniile lui sofisticate, la culorile şi texturile mulţimii de instrumente. dacă vreau nonsens, dau în butoane la maşinăria catifelată, dacă vreau simplitate, mă întreţin cu floyd cel roz în obraji, dacă vreau vreau poezie, mi-o generează van der graaf. uriaşul meu e melodios, bizar şi franc. nu ştiu cum merg astea trei. ştiu doar că, mai mult decât să creeze confuzie, să facă atmosferă sau să zdrobească recorduri, îi place să cânte muzică. poate de asta îi râde tot progland-ul în nas. dar el e foarte bun cu mine. aşa că îl las să-mi ascută auzul, să-mi pună sare pe rana perfecţionismului bolnav, să-mi arate câte mai am să învăţ şi cîte aş putea să fac, să mă mângâie şi să mă plimbe prin tărâmul ăsta nou, poate spre curtea regelui gătit cu pupură, poate la nea' emerson lângă lac sub palmier, poate până hăt la facerea lumii.

go [norocu' ăla]

acum câteva secole, a mă împrieteni cu byron şi a cânta cu el era o treabă care durea la visat. n-aveam eu norocu' ăla. să vadă că exist, să vadă cât m-a influenţat, să vadă ce pot. să-i placă. nu speram, nu credeam, nu încercam. îmi sunt cea mai proastă ambasadoare, aşa că păstram distanţa aproape ostentativ, să nu creadă că-s cine ştie ce groupie dementă în călduri. visam dureros şi încasam miştouri fără milă de la guri rele care într-o zi au paralizat cu toantele, căci, iată, am avut norocu' ăla. hireaţi voi să hiţi. dar când eşti eu şi se întâmplă, chances are că o s-o cam iei razna. când te mai şi aia la creier hesse cu prieteniile lui predestinate care duc cele două părţi la o treaptă superioară a existenţei lor, fact is că ai luat-o razna irecuperabil. de la vis la realitate, de la realitate la plan. ţeşi ca bunicuţa la goblenul unui viitor care nu ţine seamă de variabile şi nu face rabat la perfecţiune. uiţi că omul pe care ţi-ai jurat că dacă ai norocu' ăla să-l cunoşti o să-l iei aşa cum e nu e cum vrei tu, nu vede chiar tot şi nici nu ţine neapărat să să-l iubeşti platonic până cazi lată. uiţi că, deşi simţiţi la fel, gândiţi total diferit, asta când gândiţi de vreo culoare. uiţi că ai un drum şi te opreşti să te închini la altar până-n pământ. stai şi ţeşi. stai şi-ţi stă norocu' ăla. dreams come true. plans fall through.

.

o bestie care face mişto de mine mi-a spus cândva că vreau să le scriu vieţile oamenilor care-nseamnă ceva pentru mine. un ceva care-ncolţeşte dintr-un sâmbure de adevăr şi se înalţă la mine-n cap ca un falnic stejar, la umbra căruia mă sădesc şi nu mai cresc. să-i leg de mine etern cu o funie mistică, îmbibată de măreţie şi înnodată de mâna destinului. să-i leg de mine şi să nu mai plece. iar când ei vor să plece e vai şi-amar. curg râuri de alcool şi lacrimi. stejarul le bea, se dezvoltă, putrezeşte, cade, mă striveşte. şi ei nicăieri. lumină?

.

bun. ia să cresc eu de data asta.

.

what are friends for?

to make you stronger

to kick you out the door

i love you but i let you go