this business of songwriting

ca tot omu' cu preocupări lăudabile, am dat ieri pe la gaudeamus. aceeaşi larmă, aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi ceva îmbătător în aer care-ţi îngreunează sarcina de a-ţi croi drum printre ceilalţi care, la fel de toropiţi, în echilibru precar, îşi croiesc drum pe lângă tine, printre standuri şi cutii, cărţi, cărţi, cărţi. cărţi colorate şi strălucioase, cărţi care-ţi frâng inima ca o curvă de lux unui cerşetor. beletristică, filosofie, critică literară, gramatici, reţete culinare. cărţi de care n-avem bani. penguin classics la reducere să trăiască.

.

şi, pe un raft al cărtureştilor, cea mai cea din ele toate: "this business of songwriting - you CAN write hit songs!". why thanks for the encouragement. o, de-aş avea şase sute de mii să-mi cumpăr devenirea. şi totuşi. nu mă îndoiesc că experienţa omului care a scris cartea respectivă depăşeşte experienţa mea de vreo cinci anişori de lălăit din burtă şi mâzgălit, tăiat, retuşat, aruncat, reciclat. dar nu vreau să ştiu ce scrie acolo. vreau să plutesc în ignoranţă, as hit songs are not my primary goal. am depăşit, slavă domnului, faza eroismului underground, în care mă vedeam zdrăngănind într-o bodegă tot restul zilelor, ţinând piept vicisitudinilor unei vieţi austere de amorul artei. dar de aici şi până la a mă apuca să învăţ cum să scriu hitul care o va reabilita pe britney e cale destul de lungă încât să fiu liniştită că n-am s-o bat.

.

multe cântece proaste am scris la viaţa mea. sute şi sute de cântecele stângace şi fără substanţă cărora, privind în urmă, le neg de-a dreptul dreptul la existenţă. cât despre alea la care ţin, zău nu ştiu cum le-ar părea celor "avizaţi". sunt aşa obsedată de formă că de multe ori pieptăn conţinutul până cheleşte. sunt aşa obsedată de perfecţiune că ea se sperie şi fuge. cum, necum, ajung la un terci pitoresc de influenţe, a cărui structură numai eu o înţeleg. dar am învăţat să recunosc simptomele care mă anunţă că am scris un cântec bun. când mă satisface atmosfera; când melodia canalizează iemoţia şi nu stă într-un loc; când sunt visceral de sinceră dar sună jucăuş; când sunt inuman de calculată dar sună uman; când spun ceva şi prin cuvinte şi prin pauze, fără o silabă în plus; când, după trezeci de minute sau trei luni, versurile se leagă cum am vrut; cînd mă trezesc behăindu-l cu o plăcere nebună prin duş. când simt că am prelucrat fructuos what was, vorba lu yorkie, "beamed to me", că am dat ideii care mi-a picat din cerul inspiraţiei o interpretare demnă de ea. când simt o bucurie soră cu cea de a fi născut un copil întreg, sănătos şi cu ochi inteligenţi. atunci am scris un cântec bun. ăsta mi-e songwriting businessu' şi cui nu-i place să n-asculte.

.

work in progress.

de aprofundis

iepuraşii s-au cam prins că voiam să-i împuşc pe toţi. m-au fixat o clipă cu ochi speriaţi, după care au luat-o hăis şi cea, mâncând pământul. am amestecat progresivii ăştia într-un dumicat nedigerabil. cu soft machine mă trag de şireturi într-atâta că nu mă mai deranjez să-i ascult, genesis nu vor să-mi intre pe cortex şi pace, din van der graaf ascult obsesiv trei piese mari şi late (oh dear, la propriu).

.

aşa că într-un final mi-am permis să indulge în obsesia primordială: gentle giant. am ajuns să am o imagine de ansamblu a operei lor, am ajuns să văd reţeta şi miezul, am ajuns să ştiu ce-mi place şi ce nu-mi place la ei. am ajuns şi să am un album preferat. dacă depedeve strict melodic, şi poate şi fiindcă am început cu dânsul, mă trăgea aţa mai tare spre "acquiring the taste", iată că am acquiruit un taste nebun pentru "three friends". albume conceptuale, sau măcar cvasi, au mai încercat băieţii, dar nici unul n-a fost aşa bine gândit şi frumos povestit. trei copii care părăsesc băncile şcolii, unde prietenia lor era întreţinută de rutină şi alimentată de inocenţă, şi o iau pe drumuri diferite: primul întăreşte resemnat rândurile clasei muncitoare, al doilea îşi zideşte demonii de artist în pânză sub vopsele, al treilea se face corporate pig zis şi homme pressé.

.

şi cum hoinăresc eu pe drumul spre facultate, prologul mă scoate din gropile de rahova. "schooldays", cu glockenspielul eteric şi jucăuş, mă prinde pe la stopurile interminabile de la răzoare. îmi amintesc de trei prietene, cele mai înalte şi deştepte din clasa a 4-a b. arina, sânziana şi cu mine. am îngropat în zidul şcolii comoara (o cutie de nes cu cercei de tinichea desperecheaţi, mărgele de plastic şi insigne ceauşiste găsite prin casă), însoţită de un document codat după nişte metode inspirate mie de "cireşarii". trebuia s-o dezgropăm după zece ani. au trecut zece ani. şi ce? pasajul dramatic paseist pincfloidian îmi ţine de urât la ţigara de popas de la academie. mr. watson wants to see you in the master's room, it's about the work you should have done and i think you must go now... hai sus şi hei-rupe bocancii pe "working all day" până la eroilor. "peel the paint" mă plimbă prin parcul cu alei colorate în roşu, garnisite cu frunze galbene. are tot ce-i trebuie - începutul diafan, şoptit, legănat, cu vioara dulce, întorsătura nevricoasă, ba şi un solo de chitară psiheledicos cu iz de hendrix. indeed, reţeta. pe "man of class and quality" deja am prins autobuzul, că-i sub demnitatea mea să merg pe jos şi n-am timp domle de boemie. "three friends", final pierdut care mă cam bagă în ceaţă şi-mi cam strică socoteala, merge cu mine până-n pitar moş şi mă trimite naibii la cursuri. în fiecare zi lucrătoare.

.

m-am păcălit în încercarea disperată de a-mi face educaţie în timp record. am învăţat ce ştiam deja. că nu pot să trec prin muzici ca gâsca prin apă, că-i musai să mă împrietenesc cu ele. una câte una. cu sau fără succes, trebuie să le iscodesc ca o băbuţă din vecini care te ademeneşte cu o prăjitură şi te-ntreabă şi-ţi povesteşte lucruri ruşinos de personale, sau ca o colegă de bancă enervantă cu care n-ai ţinut neapărat să stai şi de care nu poţi să scapi. cu sau fără chef, trebuie să mă las iscodită şi eu de băbuţă şi colegă. până încep să văd că prăjitura e gustoasă, că istorisirile din tinereţe au tâlc, că fraiera aia gândeşte ca mine, că şi pe ea marcat-o cutare lucru, că aş fi mai săracă fără ele. de unde m-am cocoţat, convieţuirea îndelungată obligă la toleranţă, toleranţa duce la bunăvoinţă, bunăvoinţa naşte interes, interesul aduce cunoaştere. aprofundez, ridicaţi-mi statuie.

leechu deveni...

...fascinată de ochii lui peter hammill. progres muzical notabil.

sodoma şi gomora

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

zen

workin' all day and never gettin' nowhere

what can i say? workin' all day

.

curios ce puţine lucruri îmi trec prin cap când traduc şi învăţ pe bune. ce puţine am de spus. inspiraţia de orice natură mă eludează. mushin. no mind. concentrare. mortificare. disciplină. în pauzele alocate viciului nambăr uan - muzica, distribuite cu ţârâita (namely pe drumul spre şcoală, străbătut tot pe jos, cu vântul aprig şfichiuindu-mi obrăjorii pristini de anti-eroină postmodernă), îmi ţin companie nişte neni englezoi progresivi, profunzi şi serioşi, care fac glumiţe ocazionale ca să destindă atmosfera grea. neni cărora-mi vine uneori să le zic să se ia de mânuţe şi să facă nişte piruete mai hacana, să fur cinci minute clandestine de maimuţăreală pe tool. dar nu.

.

if i were black and i lived here

i'd want to be a big man in the f.b.i.

or the c.i.a.

but as i'm not and, of course, i don't

and as i'm free, white and twenty[-one]

i don't need more power than i've got

except for sometimes...

when i'm broke

.

my flustered ways m-au aruncat într-o budă agăţată de un pom care stă în aer peste un lac care dă într-un puţ. suntem lipiţi pământului, sunt codaşă la facultate. nu mai mere-aşa. apăi zen, dară.

translation blues

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?