kanpai

sâmbătă, 20 iulie. mă bântuie de dragul de a mă bântui. încă dădeam lupte să-mi ies din carapace prin teste de curaj, iar ziua asta trebuia să fie un test dublu.

prânz: party de adio organizat de profesoara noastră japoneză. după enşpe sesiuni de autoflagelare că am fost o studentă proastă şi n-am ce căuta, m-am trezit la realitate: am fost invitată, e urât dacă nu mă duc, unde mai pui că probabil o să vină puţină lume din acelaşi fals motiv. şi dacă o să fim doar eu şi "tipele care ştiu japoneză", ce? am luat şi eu primul meu 10 la curs practic în 3 ani. ceea ce m-a făcut să mă autoflagelez şi mai tare că am fost o studentă proastă. în fine. şi mi-am mişcat posteriorul, cu morcov cu tot, şi a fost de vis. am mâncat primul meu sushi (ca să aflu că-i zicea norimaki), am întrebat o profă japoneză (alta) unde e gunoiul (în japoneză!), am socializat cu gagici de anul 1 pe care aproape le-aş fi impresionat cu înţelepciunea şi umorul meu dacă n-aş fi exagerat singură dimensiunile neştiinţei mele de japoneză (dar atunci n-aş fi fost eu). a fost ca la carte şi după ceas: acum o întâmpinare puţin awkward, acum lumea bea şi trăncăne în voie, acum facem mâncare japoneză, acum "facem kanpai" (dăm noroc cu un pahar de bere), acum desertul, acum profa ne dă cărţi de vizită, acum coborâm, acum profa ne ia în braţe pe rând şi valea. sună rigid? eu zic că e al naibii de eficient împotriva neînţelegerilor. am înţeles. şi am înţeles că poveştile dlui. florea despre vânzătoare japoneze care-ţi fac ceai şi stau la taclale cu tine nu sunt prea frumoase să fie adevărate. nici măcar pentru una ca mine. că o atmosferă prietenoasă şi da, relaxată, în compania unui japonez, fie-ţi el şi superior, poate să existe, şi e un lucru de o frumuseţe care m-a şocat când am cuprins-o cu mintea şi cu inima şi m-a făcut să plâng. serios. serios.

seară: mă înscrisesem la primul concurs de karaoke japonez într-un bar japonez din românia. în ultima clipă, cam prea în ultima clipă şi fără precauţii care s-au dovedit esenţiale. aveam să cânt "keep tryin'" (utada hikaru), un cântecel optimist şi drăguţ - credeam eu, foarte pe placul japonezului "normal" (a.k.a. nu punker travestit de canal din tokyo à la ryu murakami). versuri multe şi grele - pe care le învăţasem la perfecţie demult, fiindcă aveam fantezia secretă şi vinovată de a-l cânta cândva în public (mai precis în faţa profilor, perversă mică). ce-mi scăpase cât timp l-am semi-cântat/semi-şoptit "cu muzica" şi nu "cu negativul" era că e prea sus pentru ambitusul meu şi prea mitraliat ca să-mi dea timp să respir - ingredientele perfecte pentru o catastrofă: eu, muziciana talentoasă, pusă în genunchi la karaoke. aveam s-o urăsc etern pe utada dacă păţeam aşa ceva din cauza ei. o, nu! asta nu făcea decât să-mi crească adrenalina. eram mândră ca m-am înscris în ciuda fricii mele penibile de a face ceva pe lumea asta. într-un fel sau altul, avea să iasă genial.

doar că n-a fost. punct. nu eram pe listă. dar am dat mailul şi am crezut că era de-ajuns... am dat mailul şi restul a fost tăcere. de mult nu mi s-au mai înecat corăbiile aşa. adică de mult nu mi s-a mai întâmplat să mi se înece corăbiile şi vina să-mi aparţină doar parţial. am pierdut o experienţă mai importantă decât pare. fiindcă oricât de caraghios ar suna din afară, ăsta era testul care ar fi dat adevărata măsură de eroism şi satisfacţie:

• unei perioade în care mă zbăteam să depăşesc o teamă iraţională de tot ce înseamnă japonia, de societate (necunoscuţi şi mai ales cunoscuţi şi şi mai ales prieteni) şi de un cântec îndărătnic pe care voiam să dovedesc sânge rece, profesionalism şi tenacitate vocală cântându-l cu brio;
• unei zile pline şi extreme pe care, altfel, am sfârşit-o aflând că bunică-mea a avut o cădere de memorie, repezindu-mă într-acolo şi isterizându-mă că îmi face de-astea.

nu poţi să controlezi tot, leechule. here's to the real world. kanpai!

cap, cap, cap, cap, CAP!

ce-am făcut de când am hotărât conştient să nu mai scriu pe blogul ăsta? multe, nu destule, puţine, mai nimic. vara, cu lumea scoică mie, am petrecut-o ieşind mult din casă, plecând mult din bucureşti, bând bere, făcând dragoste şi luând restanţe cu eroism. am trăit, deci n-am scris. frustrarea se insinua. primul-semestru-din-anul-3, fără beaufriend şi căzută în golul dezolant lăsat de spargerea găştii estivale, l-am petrecut suspinând că nimeni nu iese, dar mai presus de toate mergând la şcoală obsesiv, punându-mă la curent cu TOT ce trebuia să ştiu ca să iau cât de mult pot să iau la fiecare materie. voiam să-mi amintesc gustul ambroziac, uitat de mulţi ani, al lui 10 ca fapt divers. şi în primul-semestru-din-anul-3 am reuşit. am învăţat, deci n-am prea scris. frustrarea se umfla ca un nor de ploaie. primăvara, după o vacanţă de iarnă drăguţă după standardele sărace cu care mă auto-obişnuisem, m-am culcat pe-o ureche cu şcoala şi am ajuns ridicol de alienată - a răspunde la un telefon de la vreuna din fetele mele cerea curaj pe care nu-l aveam, ideea de a ieşi cu prietenii îmi dădea atacuri de panică, nu mi-am făcut ziua pentru că "i don't deserve to be celebrated". cumva, cândva, îmi devenise clar că nu am un destin care îmi garantează o devenire spirituală, că involuţia există bine-mersi, că eu sunt un exponent al ei. că din înţeleaptă am redevenit bătută-n cap, din fericită - nefericită, din încrezătoare - speriată şi de umbra mea. dar, mai ales, cumva, cândva, îmi devenise clar că viaţa n-are sens. i wish i were kidding. că atunci când totul e ATÂT de complicat şi e ATÂT de greu să nu cazi în infidelitate faţă de esenţa ta, cea mai de bun simţ cale pe care poţi s-o apuci e aneantizarea. spank me, vonnegut. i'm a bad reader.

şi atunci am scris. şi am scris, nene. MAAAMĂ ce-am mai scris.

şi iată ce-i de bine:

• joanna newsom. joanna newsom şi iar joanna newsom. am ajuns să diger ys. am ajuns s-o diger. am ajuns să ajung la saturaţie şi dincolo de ea cu ditamai "only skin". şi azi pot s-o numesc cea mai mare influenţă a mea de la fiona apple încoace. forţa care mi-a înviat scrisul. and for the RIGHT reasons. n-o copiez. împărtăşesc dragostea ei de cuvinte. cuvinte, cuvinte, cuvinte. minunate cuvinte. nu mă influenţează. m-a condus într-o nouă eră. ba m-a condus în acea eră.

• ÎN SFÂRŞIT am aflat empiric că: a) nu trebuie să fii deprimat/frustrat/rănit ca să scrii bine, ci poate dimpotrivă; b) poţi să scrii foarte convingător despre o suferinţă peste care ai trecut cu desăvârşire; c) nu e ruşine să scrii despre disperare/efuziune - atenţie, dacă şi numai dacă versurile sunt irefutabil bune. oops, am pus-o. irefutabil în poezie. de fapt, eu trăiesc ca să arăt că există irefutabil în poezie. but i digress. deci, pe scurt, am învăţat să IUBESC SCRISUL DE DRAGUL SCRISULUI şi nu de dragul TERAPIEI. mândră că am o metodă am fost eu mereu, dar tot mereu am scris în ebrietatea durerii de corason. that's cute, but it's wrong. scrisul: pilulă amară cu crustă de zahăr, premiu de consolare, receptacul de negativitate? nu. scrisul: (ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" pe care azi l-am revăzut, înţeles infinit mai bine ca acum aproape 3 ani şi adorat... faza cu ei îngropaţi în beton nu mi s-a mai părut gratuit morbidă ci GENIALĂ, metaforă sau nu, nu ştiu dacă m-am tâmpit sau rafinat... but i digress)... scrisul, ca să-l citez pe julien din "jeux d'enfants" fără legătură cu scrisul (dar nu e scrisul jocul meu?): du bonheur à l'état pur, brut, natif, volcanique... mieux que tout, mieux que la drogue, mieux que l'héro, mieux que la dope, coke, crack, fix, joint, shit, shoot, snif, pét', ganja, marie-jeanne, cannabis, beuh, peyotl, buvard, acide, lsd, extasy... mieux que le sexe... mieux que le nutella au beurre de cacahuète et le milk-shake banane. mieux que la face b d'abbey road, les solos d'hendrix, le petit pas de neil armstrong sur la lune... la ronde du père noël, la fortune de bill gates, les transes du dalaï lama... la résurrection de lazare... mieux que la liberté. mieux que la vie... indeed. cap ou pas cap? în viaţă, it seems, pas cap. şi-ncă ce jalnic, paralizat şi făr' glorie pas cap. în scris? cap, cap, cap, cap, CAP! viva la evolución. şi aş vrea să-mi las aici citatul de căpătâi:

my poetry is a path of civilized hunger from helpless, hideously vivid, gaping and writhing and splashing experience, to well-cooked, nice and dead, crispy and spicy aesthetic enjoyment.

şi, while i'm at it, una din picasso, care, împreună cu joanna, mi-a cimentat crezul de mai sus:

there is no abstract art. you must always start with something. afterward you can remove all traces of reality. (adaug eu: but please do! şi care-i culmea? e mai normal să ieşi în rochie decât în furou.)

• am început să scriu versuri în japoneză. corecte. complexe. cu sens. cu imagini mişto. cu laudă-mă tastatură. şi cu... rime. ceea ce nu e deloc japonez, dar îmi permit să fiu fascinată de faptul că stilul meu s-a cristalizat aşa tare că transpare până şi în freakin' japoneză, care e teoretic impermeabilă la alt tip de lirică decât vrea muşchiu' ei. trebuie să spun că tujiko noriko, despre care ziceam că mă enervează mi-a fost "staple food" urechilor de când n-am mai scris, poate singura artistă pe care am ascultat-o FĂRĂ PAUZĂ. e o splendidă. dar cea care m-a inspirat în sectorul de limbă japoneză e my other sweetheart, shiina ringo, de astă dată nu prin munca solo, ci prin ce face cu tokyo jihen. şi mai am eu ceva de zis despre utada hikaru, dar într-un alt episod.
• am şi citit câteva cărţi. mai multe ca în câţiva alţi ani la un loc.
  
• am o groază de cântece BUNE. şi o groază de IDEI BUNE.
• am născut şi un concept de anime de care sunt foarte mândră. un milimetru în plus la nivelul de limbă japoneză mi-a adus un kilometru în plus la nivelul de creativitate, speranţă, entuziasm, chef de viaţă şi chef de artă.
• viaţa are sens.
  

e de bine.

lasciatemi cantare

fălci trosnesc de-atâta căscat în sfera în care descoperirile epocale ce-mi marchează belicoasa devenire sunt locuri comune. cine n-a ascultat premiata forneria marconi? [e fraier.] de ce i-ar păsa cuiva că, pe undeva, încă o emoleată mică şi-a deschis urechile spre încă o formaţie care cântă frumos? şi, în orice caz, de ce dracu' tre' să citesc despre fiecare trupă de prog din anii '70 că la un moment dat s-au încâlcit în atâta muzică bună şi au început să-i îndrepte buclele cu placa, să-i ia din lungime şi volum şi s-o vopsească blond?

.

zilele astea am hoinărit printre copaci verzi şi cântece pfm. m-am pierdut în "storia di un minuto" şi "per un amico", şafăluite mârlăneşte, şi am uitat de toate. când iei la cunoştinţă de existenţa unei muzici cu desăvârşire pe sufletul tău, ale cărei meandre se mulează firesc pe denivelările tale, care, ca orbit clean, curăţă şi în locurile greu accesibile şi te lasă proaspăt şi strălucitor... te bucuri. te bucuri cu o bucurie mare şi atotcuprinzătoare. încă ceva mişto există pe lume. e mare lucru. puţini îşi dau seama ce mare lucru e. te bucuri şi uiţi.

.

uiţi că descoperi muzici după muzici, că tot nu le faci. uneori mă copleşeşte penibilul blogului ăstuia. un penibil care-i penetrează fiecare por, aşa cum cerneala penetrează creta (oh days of innocence când era astă reclamă la teve...). penibil până la conceptul de bază. fellow shipmen, methinks we approach a grinding halt.

.

oare scriu aşa fiindcă mi-a dispărut motanul şi-s la pms? sunt maestră la cramping my own style. la construit cadre ţepene în care nu pot să mă mişc. e blogul meu, scriu ce vreau pe el în definitiv... dar eu am ceva de demonstrat. cum n-am anything to show for anything, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu. când am un dram de bun simţ şi mă abţin de la scris altogether (ceea ce-mi vine deprimant de uşor), mă panichez că n-am mai scris pe blog de secole. cum nu progresez deloc ca să am despre ce scrie, ajung să scriu mereu despre ce ratată-s eu că nu progresez deloc ca să am despre ce scrie şi că n-am mai scris pe blog de secole. mor duşmanii!

.

tânjesc la un blog cozy, pe care să pun linkuri la alde gizmag.com şi allsp.com, pe care să agăţ poze colorate random, pe care să rantui în voie despre cum am făcut eu cu dubi pizza bună şi omletă cu ierburi şi mock chinese chicken, despre cum am luat o pereche de tenişi galben-gălbenuş cu 10 lei din carrefour, despre cum vreau să văd trupa lui michael flatley, despre ce-mi plac mie crop circles, despre cum sunt bolnavă de invidie şi self-loathing că el pleacă un semestru să facă lingvistică la veneţia (param-pappam, pappam! grazie davvero di vivere!) şi eu rămân în glodul meu... ar fi un blog despre micile şi marile plăceri şi neplăceri ale vieţii mele. despre absolut orice mă taie capul. dar curând aş constata că nu capul mă taie pe mine - eu îl tai pe el. îl ciopârţesc ca picii de şcoală primară hârtia colorată la lucru manual. nu, ei taie forme pentru nişte felicitări of sorts, caraghioase în cel mai rău caz. eu tai confetti. le arunc, într-un gest de exaltare, peste unde mi-ar fi capul dacă l-aş mai avea. pe urmă dă-i şi scutură, piguleşte, mătură, adună, dă la gunoi.

.

lasciatemi cantare... atât am vrut şi eu. chiar nu poate să se-ntâmple de la sine?...

nervi de primăvară

mi-e frig şi întuneric. soarele arde fiindcă are febră, în primăvara asta plăpândă şi palidă ca un copil născut prematur.

.

de ieri mă trezesc la 5, îmi execut gimnastica, pregătesc fulgii de secară care-mi stau în gât, îmi pun ceaiul verde cu prea puţin zahăr şi prea multă lămâie. şi dau drumul la marissa nadler. lucrurile or să meargă dacă le fac să meargă. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

.

sunet legănat de chitară rece, îngheţată, voce fantomatică, şoptită, tremurată ca duhul lui dee dee în duş, în episodul macabru cu fishie. îmi aminteşte de copilele tuberculoase de prin poeziile lui bacovia. nu mi-a plăcut bacovia. pe vremea când citeam, am citit "plumb" din scoarţă-n scoarţă. la început m-a prins în mreje stranii, m-a îmbiat cu imagini puternice. pe urmă s-a diluat în monotonie şi a căzut în uitare. acum revine, de mână cu acel nuştiuce tânguit, undeva între radiohead, pj harvey şi liz fraser, care mă fură şi mă face să mă strâmb la zilele mele tinere şi însorite. revine adus de această această marissa nadler peste care am dat întâmplător, prin mijlocirea nimănui. din vina mea. şi care m-a trimis la omul-elefant, cu jumătatea lui de corp deformată cutremurătoar şi la sylvia plath, cu capul ei asfixiat în cuptor. singură am găsit-o şi singură o suport. nu e o muzică pe care am s-o împart. n-am să împart povara asta bizară şi sinistră, nu mi-a greşit nimeni pe lume într-o asemenea măsură.

.

aşa că să nu intri aici: http://www.myspace.com/songsoftheend

.

în rest, eterna mare aşteptare a lui godot care o să-mi trântească în braţe o chitară nouă şi strălucitoare, pe care am să-nvăţ să găsesc cele mai ciudate acorduri, cu care vocea o să mi se împletească în melodii care nu credeam că pot să iasă din mine şi care, fără acea chitară, nici n-ar fi putut ieşi. dar desigur, acum aştept activ. de ieri am început o viaţă nouă pe cântece despre moarte.

girl-erg

menirea mea se bate cap în cap cu aspiraţiile mele. încep să-i dau dreptate unui nene ted care construia un plan de revoluţionare a învăţământului american pe opoziţia creativity vs. literacy. să învăţăm copiii mai puţine şi să-i stimulăm să creeze. dar cum cămaşa mi-e mai aproape decât haina, o cred mai degrabă pe mama care, când eram mică şi inventam poveşti, zicea: "n-ai cum să scrii dacă nu citeşti". până şi eminem, golanul absolut, recunoaşte că de la şcoală ştie el aşa multe cuvinte.

.

vreau să nu mai fiu o pseudointelectuală semidoctă de trei lei, dar pentru asta ar trebui să am o viaţă normală. stabilitate. să fiu prozaic mulţumită. nu. nu înţeleg ce-i cu drumul ăsta pe care ba gonesc, ba mă târâi, ba zburd, ba tropăi, ba mă aşez şi zbier cât mă ţin plămânii. presărat cu cârciumi, troiţe, semne de circulaţie şterse, magazine de lux şi cerşetori.

.

e ceva nemaipomenit cu cerşetorii ăştia. sunt feluri şi feluri. toţi îndură lipsuri. de ce cer, de aia nu li se dă. unii încetează să ceară şi mor. alţii se animalizează, devin hoţi, violatori, criminali. alţii se umilesc până la autoanulare. alţii, înţelepţi şi încrezători, deşi desfiguraţi de foame şi frig, când li se întinde un deget, n-au să se arunce asupra lui cu bestialitate (deşi ar vrea *hihi*), ci vor şti să atragă treptat, cu răbdare, toată mâna, ca şi cum mâna asta ar fi aşteptat de-o viaţă.

.

e ceva nemaipomenit şi cu cerşetorii ăştia. într-un timp mitic, m-am trezit cu unul la poarta castelului. nu-mi plăcea de el, unde mai pui că era ciuca miştourilor întregii clase. cum în favoarea unei visătoare ca mine conspiră vorba lu nea' coelho tot universul, cum nu mă lasă niciodată să cunosc adevărata nenorocire, cerşetorul a fost îngăduitor şi stăruitor. eu însă, mândră şi rece, i-am trântit uşa în nas de fiecare dată, şi atunci el m-a blestemat ca, dacă până la douăzeci de ani n-am să învăţ să mă las iubită, să rămân pe vecie o bestie încuiată în castelul ei întunecos. nu ştiu dacă de fapt era fecior de împărat cu stea în frunte, nu ştiu nici măcar ce a făcut după liceu. dar eu, în puterea blestemului, am vieţuit ursuză şi deznădăjduită, trântind uşa mereu şi uitându-mă în oglinda fermecată la prinţi intangibili, conversându-mă cu ceasuri, sfeşnice şi ceainice vorbitoare... până la douăzeci de ani. când m-am trezit cu încă un cerşetor. i-am trântit şi lui uşa în nas de câteva ori. că aşa eram obişnuită. apoi m-am răzgândit. şi n-a fost prea târziu. şi s-a transformat în prinţ. mă rog, prinţesă *sniggers*. şi e aici. şi e al meu. şi o să-i fac tricou cu "adriana's boyfiend" (fără "r" t.m. măria) *snigger autoironic*. şi e drăguuuţ...

.

totuşi, fiindcă eu mi-s o artistă depresivă, să revenim cuminţi la partea deprimantă. sunt condamnată să-mi frâng mâinile, să mă zvârcolesc şi să sparg pahare până când mă trezesc că toate s-au întâmplat exact cum trebuia. sunt condamnată să mă zbat împotriva curentului a ceea ce e bine pentru mine, în direcţia a ce cred că e bine pentru mine. nu ştiu să mă las în voia sorţii. trebuie neapărat să am un plan de bătaie care invariabil rămâne nepus în practică. şi parcă acolo sus cineva ţine mereu poanta cea mai bună pentru final. te-ai agăţat de omul ăla până ai rămas fără extremităţi... tadaaa! ce bine ţi-e fără el. ai râs de ălălaltu până ţi-au ieşit maţele... tadaaa! ce bine ţi-e cu el. ai plâns că nu eşti în stare să înveţi la japoneză şi faci o tragedie naţională dintr-un eseu de 5 pagini la civilizaţie americană... ta-d... a... ar trebui să mă las de facultate? să las baltă a doua mea casă în care a-nceput să-mi fie frică să calc, în care am început să mă simt ca o străină, dar care mi-a dat un rost, un abonament la bibliotecă şi nişte prieteni pe care-i ador? să las baltă formarea intelectuală pentru aia artistică? eu nu le-am deosebit niciodată. să mă arunc? nu ştiu. mi-e frică. mi-e foarte frică şi mă doare tare. mă simt ca o gingie prin care dă să iasă o măsea de minte. mă doare tare şi o să mă mai doară. şi măseaua n-o să-mi aducă minte, ci doar teren nou pentru carii.

.

how can i be freeeee?

how can i get helllllp?

am i really meeeee?

am i someone elllllse?

[ha-ha-ha ah-ah-ah-ah-ah]

.

but stalking in my cloisters hang the acolytes of gloom

and death's head throws his cloak into the corner of my room

and i am doomed...

but laughing in my courtyard play the pranksters of my youth

and solemn, waiting old man in the gables of the roof:

he tells me truth...

.

i, too, live inside me

and very often don't know who i am

i know i'm not a hero

well i hope that i'm not damned

.

sau dacă da, măcar zi-mi aşa, tu ăl de sus, să ştiu de-o treabă.

meteo

când ai atins un (aşa-zis?) echilibru interior, parcă nu-ţi mai vine să te expui la potenţiali factori perturbatori. parcă nu-ţi mai vine să rişti să turbezi. parcă-ţi vine să-ncui şi sus şi jos cu cheia răsucită de două ori plus lanţ şi zăvor şi să te faci că, deşi afară anotimpurile se succed şi clima se transformă, înăuntru aerul condiţionat şi neonul menţin atmosfera ideală, iar pe tine în formă maximă: împăcată, binedispusă şi mereu gata de acţiune. acţiune pe care, de fapt, o respingi din start, ca potenţial factor perturbator.

.

îmi lipseşte ceva. sex, ar zice dragoş. mda. muzică, zic eu. pardon? ascult muzică de când fac ochi şi până pun capu-n pernă. ascult muzică într-o veselie isterică, o ascult cu convingerea nestrămutată că eu fur meserie, şi cu cât mai puţină muzică fac, cu atât mai multă muzică ascult.

.

acum câteva zile am scrijelit şi întipărit un cântec. îl chema "hanashi ga kirai" (adică nu-mi place vorba). era un cântec prost.

exegeză şi borş

nu e o ruşine să suspini după feţi nu-prea-frumoşi-dar-cu-alte-calităţi-care-compensează-cu-vârf-şi-ndesat. e de înţeles să te dai cu capul de toţi pereţii şi ceasul morţii (zeugma?) când ţi-e că ai dat cu bâta-n baltă. nu e penibil să te emaciezi de plâns ca lhasa când ai corasonul espinat. e scuzabil să rumegi acţiuni şi reacţiuni, căutând, ca învăţaţii şcolii mimansa cufundaţi cu nasul în vede şi upanişade, să arăţi că incongruenţele sunt doar năluciri ale minţii ignorante. maya. e canonul tău şi, ca purtător pios al său, trebuie să-i fii exeget vrednic, să îi faci un comentariu care să îl dovedească atotcuprinzător dar concis, ordonat şi coerent, moral şi profund, perfect clar în obscuritatea lui. grăuntele de reciprocitate care i s-a revelat unei tu apuse în dulci vremuri imemoriale a dat cartea sfântă, îngălbenită, răstocită, care îţi doarme acum în mâini un somn găunos. îţi vine s-o arunci cât colo. dar e canonul tău şi trebuie. vezi, revezi, revizitezi. te scarpini pe după cap până când nuca începe să leviteze şi se lipeşte, cuminte, în perete. acum totul are sens. acum, din smiorcăita fârlifus devii prinţesa n-am-timp-de-prostii-am-şcoală-prieteni-şi-preocupări-mişto-viaţa-e-frumoasă. îndrăzneaţă dar blândă, cu desăvârşire platonică, radiind de voie bună, te uiţi drept în ochiul din triunghi. şi, după ce au râs şi cu curu' de frământările tale, feţii îşi amintesc subit că ei n-au vrut să ciobească bibeloul de porţelan. ba le e şi milă. deci nu e o ruşine.

.

so now that we've got that straight

doesn't mean that i can fly

doesn't mean that i can go do whatever i want

now that we've got that clear

and you know that i'm not here

doesn't mean that i can go do whatever i please

.

but it does mean i can write again. nu-mi mai e frică să aberez, să poetizez, să tragedizez. cel mai rău lucru pe care pot să mi-l atrag e inofensiva milă. încă o toamnă de writer's block depăşită cu succes. titluri, metafore, frânturi de versuri se strâng în jurul minţii mele ca o turmă pestriţă de căscători de gură la o bătaie de stradă. se uită cum îmi trag scatoalce cu sete, până îmi iese borşul pe nas şi mă mânjesc toată. bleah. cam nasol.

.

so now that we've got that straight

can't i just be left alone

i want to take a fuckin' bath

sodoma şi gomora

sunt un personaj romantic până-n pânzele albe. victor hugo m-ar iubi. am avut un ideal şi l-am apărat cu riscul unui an de mop la mec sub sprâncenele ridicate ale unei familii cu aşteptări frânte. după ultimii doi ani de liceu în care am visat orice alţi cai verzi pe pereţi, am ajuns să iau singura cale pe care mi-o interzisesem cu încăpăţânare şi care s-a dovedit a duce right where i bloody belong: facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. am vrut la japoneză. nicăieri altundeva. am dat şi am intrat la buget. am luat ca limbă secundară engleza. jumate din noi au făcut la fel, pentru că, după cum a remarcat deunăzi o colegă care sprijinea instaurarea japonezei ca specializare unică, engleza e simplă, o ştie toată lumea. nu, oameni buni. engleza nu e simplă. nu o ştie toată lumea. mi-a venit să mă ridic şi să zbier din toţi rărunchii: n-ai dreptate!!! eu am vrut engleză, fiindcă iubesc limba asta, fiindcă vreau să intru-n detalii de lingvistică şi literatură, şi dacă s-ar fi putut aş fi luat şi franceză, şi portugheză, şi tot ce nici nu mi-e omeneşte posibil! dar am tăcut. avea dreptate.

.

din patru ani au rămas trei. de la anul se intră cu dosar. se renunţă fie la lucrarea de diplomă, fie la examenul de licenţă. câtă bătaie de cap... dacă te gândeşti bine, toate facultăţile au catedră de limbi străine. ce nevoie mai e de o facultate specială? da, dragii mei. cineva acolo sus se gândeşte să desfiinţeze cu totul facultatea de limbi şi literaturi străine din cadrul universităţii bucureşti. lucrurile care se studiază aici în sine nu folosesc la nimic.

.

măria trăieşte pentru literatură, o mănâncă pe pâine, o ascultă ca o confidentă, o visează noaptea, o iubeşte cum numai măria e-n stare să iubească şi e chemarea ei s-o dea mai departe într-o bună zi. seba moare după lingvistică, se prinde de nuanţe şi-i place să bucăţească mecanismele limbii ca un copil care se uită-n maţele robotului cu baterii ca să vadă cum merge. ileana e pretty much un mister, dar îmi ajunge să ştiu că are accent de queen elizabeth, ambiţie de madonna, cultură de biblioteca din alexandria, coaie de terminator şi creier de marie curie. mihaela nu prea ştia ce vrea să facă în viaţă, dar de când a aterizat aici îşi dezvoltă intelectul cu o voluptate care o face să radieze mai mare dragul. eu, şi io p-aici, am zis să-mi fac damblaua, să înţeleg ce cântă alea pe genericul de la sailor moon, să ajung să-i cunosc pe orezarii ăia de neînţeles, să mă asigur că-s împinsă de la spate să citesc şi să evoluez, să-i fac dreptate singurei pasiuni care rivalizează de la egal la egal în mine cu muzica. mai există ca noi. dar şi să fim singurii... pentru cinci înţelepţi, dumnezeu ar fi cruţat sodoma şi gomora.

.

curs de metodologia analizei textului cu luca. foarte coerent, mai deloc interactiv. heck, place. genul de prof care te captivează, care îţi flutură tentant şi frustrant mirajul cunoaşterii absolute pe sub nas. genul de prof care pluteşte într-o bulă de fascinaţie a erudiţiei, mult de-asupra pământului ţepos al blazării. mi-a venit să râd, să plâng şi să vomit când, privind în gol peste somnolenţa noastră bovină şi pragmatismul nostru sterp, a spus senin: voi, studenţii de la limbi străine, sunteţi elitele societăţii viitoare.

translation blues

te uită cum plouă novembre.
.
de când mă ştiu, noiembrie mi-a fost luna cea mai melancolic neproductivă din an. luna de stat în pat cu storurile trase, ascultat ticăitul ceasului şi tresărit când, ca-n ultima strofă pastelurile lui alecsandri, se face simţită prezenţa umană. băt taimz dei ară ceinging. nu mă tem. nu mai sunt băieţelul filozoafă care se întreabă despre identitate, alteritate şi hăul de după moarte; nu mai sunt domnişorica inadaptată care se întreabă de ce nu poate să trăiască în sailor moon; nu mai sunt adolescenta chinuită care se întreabă unde e el. je suis une femme pressée. cum thom yorke sună mai căznit şi mai arid decât radiohead, aşa-s eu fără prieteni. fără să mai dau şi iau o bere, o carte, un rinichi, o palmă, o poantă cu tâlc. nene, mult mi-a luat. s-a terminat asceza deznădăjduită cu cenuşă în cap. cenuşa mi-a intrat prin păr, piele, craniu, în creier, l-a fertilizat, şi acum creşte din el o pădure de gânduri în care mă afund fluierând. verzi şi uscate. şi mă trezesc iar că şed şi cuget la condiţia mizeră a struggling young artistului cu sau fără ghilimele de aici şi de aiurea, îmi promit marea cu sarea şi scoicile, îmi zic lasă bă că toamna e sezonul meu de writer's block. mai dau de două ori în chitara stricată pe care o s-o înlocuiesc cum iau banii pe carte. cartea aia care ce dacă-i cu gagici obsedate de shopping, slăbit şi vedete, că de fapt e un izvor de înţelepciune şi cuvinte noi pur saxone. cartea aia despre mine în clasa a noua, care m-a făcut să răsuflu uşurată că i'm out of my teens şi totodată să nu mă mai autoflagelez pentru penibilul şi sterilitatea perioadei ăleia, că se pare că e normal să n-ai viaţă la şaişpe ani. cartea aia la care mă trezeam în creierii nopţii să lucrez, cu veioza aprinsă, cu ceaiul verde [nu cafea că-mi strică dinţii] şi cu conştiinţa că fac ce-i bine pentru mine. dap. cartea aia care nu s-a tradus singură şi dedlainu-i la uşă. tatatataaam. azi.
.
munceam pentru arahide, dar era experienţa care conta. m-am lăsat pe mine însămi jos din nou, m-am întors afară nereminţibilă(???) la cei care au pus încrederea lor în mine, am dat sus privilegiul unui nume în afacere. n-am văzut la asta ca hârtia să fie răsucită înăuntru înainte de linia moartă, şi acum aştept să-mi întâlnesc condamnarea, căci iadul nu are nici o furie ca un editor scormonit/zgândărit(?). orice minut acum vor găsi afară că nu sunt o femeie a cuvântului meu ci un procrastinator(?) cu fund jalnic. cu speranţă nu vor rupe târgul, dar vor pierde credinţă în abilitatea mea de a urma prin(??) cu ce iau dedesubt(??). aceea înseamă nu mai multe cărţi. pentru strigând afară zgomotos, ce mă duc să fac?

curcubee şi fructe

mi-era dor de oboseală cumplită diurnă de la veghe masochistă nocturnă pe fond de radiohead în căşti, cu pupilele adaptate să cate umbrele albastre în detaliu lucid, cu transă dubioasă, cu boceală convulsivă for no apparent reason până când nasul înfundat nu mă lasă să mai dorm oricum? nu. dar e albumul nou. trebuie. şi dacă-mi face asta, o fi bun. un lucru mi-e clar. dacă m-au monopolizat în întreg monosensul cuvântului nişte luni de zile, vina nu-i a mea. le dai un deget, îţi iau toată mâna. le dai o ureche, îţi iau tot capul. şi, ca o muiere posesivă, vor să-i bagi în seamă numai pe ei. sau îţi însuşeşti atitudinea de copil bătut care se sufocă de încălzirea climei şi de varii alte tristeţi, acceptând că viaţa-i urâtă şi guvernul corupt, lăsându-te deprimat ca la carte, până-n măduva oaselor, cel puţin câteva zile, sau n-ai înţeles nimic. te trag sub o plapumă grea, înăbuşitoare, de sub care n-ai voie să scoţi o mână, un picior sau măcar un fir de păr de pe creştet cât dormi somnul radiohead. "in rainbows" muzică de l-aş considera, cât ai clipi din player l-aş evacua şi altă chestie mai de bun simţ în loc aş băga. radiohead e o stare. o stare căreia i-am permis cu generozitate să mă încerce yet again. şi care m-a readus faţă în faţă, că aci voii s-ajung, cu vechiul meu prieten abandonat, fruity loops. m-a readus la ideea că n-ar strica să nu las calculatorul de tot, cu toate sunetele pământului de explorat. aşa că m-am apucat ca bezmetica să fac iar ritmuri tâmpe şi să-mi amintesc, încet, dar nu alarmant de încet, tot ce învăţasem şi uitasem să dreg pe-acolo. am şi tras câteva prostioare, da' nici să mă ardeţi cu acid sulfuric nu dau. întrucât, la fel ca înainte, mă simt pe lângă tot ce înseamnă armonie sonoră şi mă întreb dacă o să scot încurajator de curând un treac pe care să-l pot apoi asculta fără să mă chircesc de ruşine. dar am băgat microfonul în cutia chitarei crăpate şi neacordabile şi zdrăngăneala s-a înregistrat atât de clar şi curat că nu mi-am crezut timpanelor. păi atunci ok, computer.

.

şi toată treaba asta îmi aminteşte de skittles.

go [norocu' ăla]

acum câteva secole, a mă împrieteni cu byron şi a cânta cu el era o treabă care durea la visat. n-aveam eu norocu' ăla. să vadă că exist, să vadă cât m-a influenţat, să vadă ce pot. să-i placă. nu speram, nu credeam, nu încercam. îmi sunt cea mai proastă ambasadoare, aşa că păstram distanţa aproape ostentativ, să nu creadă că-s cine ştie ce groupie dementă în călduri. visam dureros şi încasam miştouri fără milă de la guri rele care într-o zi au paralizat cu toantele, căci, iată, am avut norocu' ăla. hireaţi voi să hiţi. dar când eşti eu şi se întâmplă, chances are că o s-o cam iei razna. când te mai şi aia la creier hesse cu prieteniile lui predestinate care duc cele două părţi la o treaptă superioară a existenţei lor, fact is că ai luat-o razna irecuperabil. de la vis la realitate, de la realitate la plan. ţeşi ca bunicuţa la goblenul unui viitor care nu ţine seamă de variabile şi nu face rabat la perfecţiune. uiţi că omul pe care ţi-ai jurat că dacă ai norocu' ăla să-l cunoşti o să-l iei aşa cum e nu e cum vrei tu, nu vede chiar tot şi nici nu ţine neapărat să să-l iubeşti platonic până cazi lată. uiţi că, deşi simţiţi la fel, gândiţi total diferit, asta când gândiţi de vreo culoare. uiţi că ai un drum şi te opreşti să te închini la altar până-n pământ. stai şi ţeşi. stai şi-ţi stă norocu' ăla. dreams come true. plans fall through.

.

o bestie care face mişto de mine mi-a spus cândva că vreau să le scriu vieţile oamenilor care-nseamnă ceva pentru mine. un ceva care-ncolţeşte dintr-un sâmbure de adevăr şi se înalţă la mine-n cap ca un falnic stejar, la umbra căruia mă sădesc şi nu mai cresc. să-i leg de mine etern cu o funie mistică, îmbibată de măreţie şi înnodată de mâna destinului. să-i leg de mine şi să nu mai plece. iar când ei vor să plece e vai şi-amar. curg râuri de alcool şi lacrimi. stejarul le bea, se dezvoltă, putrezeşte, cade, mă striveşte. şi ei nicăieri. lumină?

.

bun. ia să cresc eu de data asta.

.

what are friends for?

to make you stronger

to kick you out the door

i love you but i let you go