progland

petreceam cu singer-songwriterii mei. dacă poţi să-i zici aşa. tataia cohen mârâia obosit nişte obscenităţi, miss difranco îşi acorda chitara cu spatele ca să nu văd, dan alinta sticla de whisky ca pe o gagică bună, fionica plângea isteric dar silenţios, buckley junior fuma ţigară de la ţigară cu ochi rătăcitori, regina încerca fără succes să ne mişte cu chiţăieli siropoase, yorkuletz vomita încuiat în baie. jucaserăm adevăr şi provocare ore întregi. acum ne plictiseam. le cunoşteam adevărurile. îmi aşteptam provocarea.

.

cufundat într-un fotoliu, roger waters. cum de am uitat să-l menţionez? era unul de-al nostru. versurile şi vocea lui m-a cioplit cât şi ale celorlalţi. dar, în mod straniu, el nu ne împărtăşea veghea sictirită. el dormea dus, liniştit, furat de altă lume, complet străină.

.

prog?

.

ştiu şi eu? asta-i treabă de bărbaţi. de instrumentişti care stau cu nasurile-n portative sau tabulaturi, care pun preţ pe sunete şi nu pe idei, care consideră că timpul lor merită pierdut cu lungeli psihedelicoase. pe mine singer-songwriterii mei m-au învăţat tot ce trebuie să ştiu. mi-au împărtăşit cugetările lor, mi-au împrumutat glasurile lor. şi totuşi... asta nu mai e petrecere, ăsta-i priveghi. pân-aici mi-a fost? nu vreau şi nu am să mă plafonez. nu-s io aia, mulţam. mă cuibăresc lângă roger şi adorm.

.

[aşadar, păşesc rapid, dar nesigur în progland, un tărâm despre care am atâta habar cât americanu' de rând despre românia. mă propulsează o fascinaţie ca de copil care a dat de o jucărie nouă. nu, nu un copil care vrea să pară mare şi-şi umple urechiuşele inocent snoabe cu sunete ciudate care-l plictisesc de moarte. n-am de gând să mă iau prea tare în serios cu muzica progresivă. n-am de gând să tai şi să spânzur. nici măcar n-am de gând să-mi placă, dar ea-şi tot flutură genele la mine de parcă ar vrea să-mi spună ceva şi nu îndrăzneşte. aşa că am de gând s-o ascult. cu atenţie pioasă şi nesaţ. cu fascinaţia de copil care a dat de o jucărie nouă pe un tărâm nou.]

.

aici nu mai există nume şi feţe, versuri şi voci, carne şi sânge. e vis. mă duce pe umeri un uriaş blând. trist şi singuratic. lumea-i zice că e second rate, că n-a avut noroc da' nici nu l-a meritat, că nu-i un virtuoz, că mai e şi urât, că nici măcar n-are piese lungi. şi ce? mie îmi zâmbeşte cu drag, pe mine mă cară ca pe un fulg. timpanele mele se uită ca mâţa-n calendar la tehnicile cu care se joacă, la armoniile lui sofisticate, la culorile şi texturile mulţimii de instrumente. dacă vreau nonsens, dau în butoane la maşinăria catifelată, dacă vreau simplitate, mă întreţin cu floyd cel roz în obraji, dacă vreau vreau poezie, mi-o generează van der graaf. uriaşul meu e melodios, bizar şi franc. nu ştiu cum merg astea trei. ştiu doar că, mai mult decât să creeze confuzie, să facă atmosferă sau să zdrobească recorduri, îi place să cânte muzică. poate de asta îi râde tot progland-ul în nas. dar el e foarte bun cu mine. aşa că îl las să-mi ascută auzul, să-mi pună sare pe rana perfecţionismului bolnav, să-mi arate câte mai am să învăţ şi cîte aş putea să fac, să mă mângâie şi să mă plimbe prin tărâmul ăsta nou, poate spre curtea regelui gătit cu pupură, poate la nea' emerson lângă lac sub palmier, poate până hăt la facerea lumii.