shuumatsu no masshiroi yuki

adică zăpada alllbă de la sfârşitul săptămânii. face să-mi răsară în minte adjective din clasa de corason şi de pe la periferii, cu sunetul lor dulce: okashii, sabishii, tanoshii, utsukushii, kanashii, ureshii, urayamashii, subarashii... stric farmecul dacă le traduc.

.

joi a nins. vineri a nins şi am învăţat la şcoală cântecelul lui sakamoto kyu, "ue wo muite arukou", mârşav poreclit de conştiinţa colectivă americană "sukiyaki song" (aia e mâncare, nu tristeţea nocturnă despre care doineşte bietul om rânjind cu gura până la urechi). sâmbătă a nins şi am citit "genji monogatari". ieri a nins, am citit "genji monogatari" şi am ascultat muzică tradiţională japoneză (tare mi-ar plăcea să-mblânzesc într-o bună zi niscaiva flauturi, ţitere şi lăute de-alea pentru uzul meu personal), shiina ringo (mi-e tovarăşă de drum spre şcoală de ceva vreme, îmi promisesem să-i elogiez într-un post reverie-reverenţios personalitatea puternică, unicitatea în ciuda elementului kitsch de care nu-i scutit de altfel nici un japonez care imită occidentul, că occidentalul care se dă japonez nu-i mai breaz, melodicitatea încântătoare, creativitatea debordantă şi albumul "karuki samen kuri no hana") şi, tulai doamne, tsujiko noriko (pe care o dismissuiam ca snoabă care face non-muzică, şi nu, nu mi s-a revelat deodată valoarea ei incontestabilă, dar nu-i prima chestie straniu-enervantă care mă atrage din a mai multa şi fără să ştiu de ce - plus, înţeleg mare parte din versurile ei, şi asta îmi gâdilă japoneza, chit că de fapt înseamnă că femeia nu calcă în afara fondului lexical principal - plus, cântecele ei low-beat sună ca scârţăitul zăpezii sub paşi calmi şi apăsaţi).

.

niciodată, de când fumez mult şi citesc puţin, n-am mai fumat aşa puţin şi citit aşa mult în două zile.

.

în "genji", toată lumea se stinge de melancolie şi moare de inimă rea. toată lumea plânge, recită poezii, boceşte, trimite bilete cu poezii, izbucneşte în lacrimi, compune poezii şi iar plânge. bărbaţii cot la cot cu muierile (uite dacă n-am vrut să-l cred pe dan bittman). da' eu ce râd de ei ca vaca, parc-am stabilit acu' două posturi că nu e o ruşine. eric zicea că se cam plictiseşte, da' las' că cică mai încolo e nuştiucine posedat şi apar fantome. iaca eu nu mă plictisesc (no offence, buddy, you know how i love to place myself above you şi cu rost şi fără rost). eu, care nu mă plictisesc ca eric (ha!), dau paginile cu o viteză de sanie pe derdeluş, o viteză catalizată de lizibilitatea nebună a scriiturii. ştiam că genji e un casanova japonez. ştiam că în perioada heian morala era lejeră. ştiam că "genji monogatari" e un şir aventuri amoroase. mă aşteptam la ceva uşor vulgar şi naiv. cu atât mai până la pământ mă închin în faţa lui murasaki shikibu, o lady desăvârşită: rafinată, înţeleaptă, ingenioasă, o naratoare distinsă şi totodată relaxată, blând ironică şi delicios de personală pe alocuri. un discurs fluid, răsturnări de situaţie captivante (pentru cui îi pasă cine i-a mai picat cu tronc lui genji, na), reflecţii de bun simţ. mai că-mi vine s-o compar cu dostoievski, care mai avea destule secole până să răsară. n-o fi intrat în canon degeaba. mare femeie. dar unde am ajuns cu povestea? ah, da! să revenim la cei care plâng şi scriu poezii. afundându-mă tot mai tare în sensibilitatea lor, mi-am pomenit sufletul, pe care-l crezusem deja prea tocit, treaz la masshiro-ul zăpezii, pentru care în copilărie mă rugam tot anul, fie aprilie, fie august. acum toate beculeţele colorate la care mă strâmbam blazată şi care se strâmbau înapoi din geamurile magazinelor au voie să existe. m-am pomenit că sar din 226 la berzei (!!!) şi bat toată calea până la mine-n ghetou sărind şotroane imaginare şi chicotind. tanoshii... subarashii!... ureshiiiiiii!... dacă ar fi ştiut boţul de carne flască, letargică şi fiartă-n bere din vară...

.

zăpada, muzica şi japoneza se potenţează reciproc întru plăcerea mea absolută. nu vreau să uit momentul ăsta.