iepuraşii s-au cam prins că voiam să-i împuşc pe toţi. m-au fixat o clipă cu ochi speriaţi, după care au luat-o hăis şi cea, mâncând pământul. am amestecat progresivii ăştia într-un dumicat nedigerabil. cu soft machine mă trag de şireturi într-atâta că nu mă mai deranjez să-i ascult, genesis nu vor să-mi intre pe cortex şi pace, din van der graaf ascult obsesiv trei piese mari şi late (oh dear, la propriu).
.
aşa că într-un final mi-am permis să indulge în obsesia primordială: gentle giant. am ajuns să am o imagine de ansamblu a operei lor, am ajuns să văd reţeta şi miezul, am ajuns să ştiu ce-mi place şi ce nu-mi place la ei. am ajuns şi să am un album preferat. dacă depedeve strict melodic, şi poate şi fiindcă am început cu dânsul, mă trăgea aţa mai tare spre "acquiring the taste", iată că am acquiruit un taste nebun pentru "three friends". albume conceptuale, sau măcar cvasi, au mai încercat băieţii, dar nici unul n-a fost aşa bine gândit şi frumos povestit. trei copii care părăsesc băncile şcolii, unde prietenia lor era întreţinută de rutină şi alimentată de inocenţă, şi o iau pe drumuri diferite: primul întăreşte resemnat rândurile clasei muncitoare, al doilea îşi zideşte demonii de artist în pânză sub vopsele, al treilea se face corporate pig zis şi homme pressé.
.
şi cum hoinăresc eu pe drumul spre facultate, prologul mă scoate din gropile de rahova. "schooldays", cu glockenspielul eteric şi jucăuş, mă prinde pe la stopurile interminabile de la răzoare. îmi amintesc de trei prietene, cele mai înalte şi deştepte din clasa a 4-a b. arina, sânziana şi cu mine. am îngropat în zidul şcolii comoara (o cutie de nes cu cercei de tinichea desperecheaţi, mărgele de plastic şi insigne ceauşiste găsite prin casă), însoţită de un document codat după nişte metode inspirate mie de "cireşarii". trebuia s-o dezgropăm după zece ani. au trecut zece ani. şi ce? pasajul dramatic paseist pincfloidian îmi ţine de urât la ţigara de popas de la academie. mr. watson wants to see you in the master's room, it's about the work you should have done and i think you must go now... hai sus şi hei-rupe bocancii pe "working all day" până la eroilor. "peel the paint" mă plimbă prin parcul cu alei colorate în roşu, garnisite cu frunze galbene. are tot ce-i trebuie - începutul diafan, şoptit, legănat, cu vioara dulce, întorsătura nevricoasă, ba şi un solo de chitară psiheledicos cu iz de hendrix. indeed, reţeta. pe "man of class and quality" deja am prins autobuzul, că-i sub demnitatea mea să merg pe jos şi n-am timp domle de boemie. "three friends", final pierdut care mă cam bagă în ceaţă şi-mi cam strică socoteala, merge cu mine până-n pitar moş şi mă trimite naibii la cursuri. în fiecare zi lucrătoare.
.
m-am păcălit în încercarea disperată de a-mi face educaţie în timp record. am învăţat ce ştiam deja. că nu pot să trec prin muzici ca gâsca prin apă, că-i musai să mă împrietenesc cu ele. una câte una. cu sau fără succes, trebuie să le iscodesc ca o băbuţă din vecini care te ademeneşte cu o prăjitură şi te-ntreabă şi-ţi povesteşte lucruri ruşinos de personale, sau ca o colegă de bancă enervantă cu care n-ai ţinut neapărat să stai şi de care nu poţi să scapi. cu sau fără chef, trebuie să mă las iscodită şi eu de băbuţă şi colegă. până încep să văd că prăjitura e gustoasă, că istorisirile din tinereţe au tâlc, că fraiera aia gândeşte ca mine, că şi pe ea marcat-o cutare lucru, că aş fi mai săracă fără ele. de unde m-am cocoţat, convieţuirea îndelungată obligă la toleranţă, toleranţa duce la bunăvoinţă, bunăvoinţa naşte interes, interesul aduce cunoaştere. aprofundez, ridicaţi-mi statuie.
No comments:
Post a Comment